Trei milenii de umor (40)

     Pierre Chirac era un om de spirit şi a dovedit acest lucru chiar în ultimele clipe ale vieţii sale. Culcat pe spate, încon­jurat de amici şi de membrii familiei, medicul Chirac s-a tra­tat pe sine însuşi ca pe o persoană străină. Apucîndu-şi stînga cu mîna dreaptă, el a început să-şi ia pulsul. După cîteva momente, a spus cu voce tare:

       —    Am fost chemat prea tîrziu. Bolnavul se află în comă. Aici nu mai am ce face! Adio!

   Într-o seară a anului 1920 secretarul de redacţie al unui coti­dian german a ţipat la redactorul de serviciu:

       —    Ce-i porcăria asta? Niciun rînd despree Lise Meitner? Se poate? Dormiţi...

  Redactorul s-a repezit în sala de conferinţe unde celebra fizi­ciană îşi susţinea teza de doctorat: „Problemele fizicii cos­mice". Graba, nepriceperea ziaristului sau însăşi complexitatea şi noutatea temei tratate, au făcut ca a doua zi să apară în presă un articol cu următorul titlu „bombă: „Lise Meitner a conferit despre fizica cosmetică."

Roda-Roda a fost chemat de redactorul-şef al unui mare cotidian cu care publicistul austriac colabora frecvent.

  —   Stimate Roda-Roda, am nevoie de un material asupra teo­riei relativităţii, lipsit de misticism, fetişisme  şi mai ales pe înţelesul tuturor...

    Roda-Roda l-a întrebat mai întîi pe celebrul Max Planck:

—    Înţelegeţi teoria relativităţii?

—    Da!

—    Puteţi să mi-o explicaţi?

—    Nu!

Nemaiavînd încotro, Roda-Roda şi-a încercat norocul chiar la Albert Einstein. Ziaristul l-a întrebat:

—    Domnule profesor, puteţi să-mi explicaţi teoria relativi­tăţii?

—    Nu!

—    Cum? De ce nu?

—    Primo, a precizat Einstein, este într-adevăr foarte compli­cată şi greu de înţeles, ca s-o pot expune aşa în fuga calului. Secundo, interviul cu Max Plank mi-a dat de înţeles că nici eu însumi n-am priceput-o în totalitate!

În anul 1933, Albert Einstein părăseşte Institutul de fizică din Berlin, fugind din faţa fasciştilor şi stabilindu-se în S.U.A, unde profesează la Princeton. Ca orice emigrant, şi Einstein a avut multă bătaie de cap cu calcularea impozitului. Într-o seară a povestit acest lucru unei cunoscute care i-a spus:

—  Mă mir, mă mir, domnule profesor. Dumneavoastră vă plîngeţi, care aveţi un asemenea talent la matematică?...

—    O, doamnă, a răspuns rîzînd fizicianul, ca să pricepi şi să calculezi impozitul în S.U.A. nu e suficient să fii matemati­cian. E necesar să fii şi filozof, economist, sociolog, psiholog...

Menajera profesorului Einstein a băgat capul pe uşa camerei de lucru şi a spus:

—    Poftiţi, micul dejun e servit!

—    Nu vin, doresc să-l serveşti aici, am de lucru.

—    Nu pot să vă servesc aici. Ieri aţi scris cu cafea şi aţi băut probabil cerneală...

În anul 1934, William L. Laurence, redactor de specialitate la „New York Times”, l-a întrebat pe Albert Einstein, dacă oamenii vor izbuti vreodată să provoace dezagrearea atomului. Savantul i-a răspuns:

—    Dragă prietene, noi suntem vînători care tragem după pă­sări într-o pădure întunecoasă. Aceasta este o pădure în care nu sunt prea multe păsări!

Dar n-au trecut prea mulţi ani si fizicienii au nimerit pa­sărea căutată!

Ca să poată părăsi Danemarca ocupată de nazişti şi să ajungă la New York, fizicianul Niels Bohr a călătorit cu un paşaport fals, avînd un nume conspirativ - Nicholaus Ba­ker. Ajuns peste ocean, el a întîlnit în liftul hotelului newyorkez pe soţia vechiului său prieten von Halban. Bohr nu aflase, între timp, că ea divorţase. Scoţîndu-şi pălăria, el a întrebat-o:

—     Dacă nu mă înşel, sunteţi doamna von Halban?

—    Vă înşelaţi, a răspuns zîmbind doamna. Acum mă numesc Placzek. Dar dumneavoastră nu sunteţi profesorul Bohr?

—    Vă înşelaţi! a zîmbit la rîndul său, fizicianul. Acum mă numesc Nicholaus Baker!

Niels Bohr şi-a serbat cea de şaptezeci şi opta aniversare. O doamnă s-a apropiat de el şi l-a felicitat călduros:

—   Vă urez multă sănătate şi fericire, domnule profesor. Vă mai aduceţi aminte că acum, parcă sunt... da, acum exact cincizeci de ani, mi-aţi cerut mîna?

—    Aşa-i, aşa-i, scumpă doamnă! Şi cum a fost? Am obţi­nut-o pînă la urmă?

Edwin P. Hubble a cinat într-o seară în casa unor cunoscuţi, unde i-a vorbit unei invitate despre cele mai complicate probleme ale astronomiei moderne. Într-un tîrziu ea a pus prima întrebare:

—    Mr. Hubble, ceea ce-mi spuneţi e foarte interesant. Vreau însă să ştiu un lucru foarte exact: ce vă vine mai uşor de provocat, o eclipsă de soare sau o eclipsă de lună?

Celebrul fizician, laureat al premiului Nobel, Werner Heisenberg, discuta cu fata gazdei, o tînără de douăzeci de ani. Ea nu cunoştea profesia oaspetelui şi nici faptul că acesta este directorul Institutului pentru Fizică şi Astrofizică „Max Planck".

—   Cu ce vă ocupaţi? s-a interesat tînăra.

—    Îmi petrec timpul cu studiul fizicii, a răspuns Heisenberg, rîzînd.

—    Cum, s-a mirat tînăra, la vîrsta dumneavoastră? Eu am terminat cu fizica de acum doi ani!

Prin anii 1935—1940 reclama comercială americană a luat o serioasă dezvoltare,, apelîndu-se cu regularitate numai la oameni cu înaltă calificare profesională. Dr. Ernst Dichter, specialist în psihologie, om de ştiinţă refugiat din Viena la intrarea fasciştilor, a fost şi el solicitat de conducătorul unui trust de pantofi:

—    Ce putem face, domnule doctor, ca să vindem cît mai mulţi pantofi?

Dichter, care nu era numai psiholog dar şi vienez, i-a răs­puns:

—    Cred că trebuie să începeţi invers...

—    Adică?

—    Să vindeţi picioare frumoase americancelor şi de-abia apoi pantofi!

P39