miercuri, 8 ianuarie 2014

Din povestile lui Haruki Murakami(5)

Corcodel
După ce am coborât nişte scări înguste din beton, am dat într-un coridor lung, care se întindea înaintea mea la nesfârşit. Era atât de lung! Şi, pentru că tavanul era foarte înalt, părea mai degrabă un canal de scurgere uscat decât un coridor. Nu avea niciun fel de ornamente. Dar era un coridor cât se poate de real. Becurile cu neon insta­late din loc în loc erau înnegrite de praf. Lumina lor era atât de slabă şi de neuniformă, parcă ar fi avut de parcurs un drum lung şi anevoios pentru a ajunge până aici. Şi, pe deasupra, un bec din trei era ars. Nici măcar palmele nu mi le vedeam bine. În jur nu se auzea nimic. Doar sunetul neobişnuit de înfundat al tenişilor cu talpă de cauciuc la contactul cu betonul răsuna în semiîntunericul coridorului.
Să fi tot mers două-trei sute de metri, ba poate chiar un kilometru. Mergeam înainte fără să mă gândesc la nimic. Nu percepeam nici distanţa, nici timpul. La un moment dat, am pierdut chiar şi senzaţia că înaintez. Dar probabil că am înaintat, pentru că deodată m-am trezit într-o intersecţie în formă de T.
„Intersecţie în formă de T?”
Am scos din buzunarul hainei vederea, care între timp se mototolise, şi am recitit-o cu atenţie: „Mergi înainte pe coridor. La capăt vei găsi o uşă". Aşa era scris pe vedere, însă m-am uitat foarte atent la zidul de la capătul cori­dorului şi nu am găsit nici o uşă. Nicio urmă care să indice că acolo ar fi fost vreodată o uşă. Şi nici nu părea că urmează să se construiască vreuna. Era un simplu zid de beton şi nimic mai mult. Arăta exact aşa cum ar trebui să arate un zid. Nimic deosebit la el. Nicio uşă metafizică sau simbolică sau metaforică, absolut nimic! L-am tot pipăit cu palmele, însă nu era decât un zid neted.
Trebuie să fie vreo greşeală.
Am stat sprijinit de zidul de beton şi am fumat o ţigară. Acum încotro să o iau? Să merg tot înainte sau să mă întorc?
De fapt, nu am stat să mă gândesc serios la asta. Pentru mine nu exista decât o cale: să merg înainte. Mă sătu­rasem până peste cap să fiu sărac. Eram sătul de toate: de plătit rate în fiecare lună şi pensie alimentară fostei soţii, de apartamentul îngust, de gândacii din baie, de aglomeraţia din metrou. Acum am găsit în sfârşit această slujbă nemaipomenită: munca nu e grea, primesc un salariu incredibil, două prime pe an şi un lung concediu vara. Nu puteam să spun „Asta e!" şi să renunţ atât de uşor, doar pentru că nu reuşeam să găsesc o uşă. Dacă acolo nu era nici o uşă, nu aveam decât să merg înainte, până dădeam de una.
Am scos din buzunar o monedă de zece yeni, am aruncat-o uşor în aer şi am pus-o pe dosul palmei: cap. Aşa că am luat-o pe coridorul din dreapta.
Acest coridor cotea de două ori la dreapta, o dată la stânga, urmau zece trepte în jos, apoi mai făcea o dată dreapta. Aerul era rece şi neobişnuit de dens - ca jeleul de cafea. Mă gândeam la salariul pe care aveam să-l pri­mesc, la atmosfera plăcută a unui birou cu aer condiţionat. Ce bine e să ai o slujbă! Am grăbit pasul, mergând înainte, tot înainte pe coridor.
În sfârşit s-a zărit o uşă. De la depărtare, părea un timbru vechi, dar pe măsură ce mă apropiam, începea să capete din ce în ce mai mult aspectul unei uşi, până când a devenit o imagine clară.
Am tuşit o dată să-mi dreg vocea, apoi am ciocănit uşor. Am păşit înapoi un pas şi am aşteptat un răspuns. Au trecut cincisprezece secunde şi niciun răspuns. Am mai bătut odată, de data asta mai tare şi am făcut iar un pas înapoi. Din nou, nimic.
În jurul meu aerul devenea din ce în ce mai dens.
Cuprins de nelinişte, am dat să bat şi a treia oară, dar când să fac pasul spre uşă, aceasta s-a deschis fără zomot, atât de natural încât parcă ar fi fost împinsă de o pală de vânt. Dar bineînţeles că nu era din cauza vântului. S-a auzit un clic, ca şi cum ai aprinde lumina de la între­rupător, apoi în faţa mea a apărut un bărbat.
Avea în jur de douăzeci şi cinci de ani şi era cam cu cinci centimetri mai mic decât mine. De pe părul proaspăt spălat i se scurgeau picături de apă. Purta doar un halat de baie cafeniu. Avea picioarele neobişnuit de albe şi foarte mici - probabil purta mărimea 34 la pantofi. Avea o faţă inexpresivă, ca un caiet gol de desen. Doar pe buze îi plutea un zâmbet care părea să spună „îmi pare rău", probabil era un om de treabă.
— Te rog să mă scuzi! Tocmai intrasem să fac o baie.
  O baie? şi m-am uitat instinctiv la ceas.
— Asta e regula. După masa de prânz trebuie neapărat să facem o baie.
  Înţeleg.
 Pot să vă întreb pentru ce aţi venit?
Am scos din buzunarul hainei vederea şi i-am dat-o. A apucat-o cu vârful degetelor, ca să nu o ude, şi a citit-o de mai multe ori.
— Am întârziat cinci minute, m-am scuzat eu.
— Aha, a încuviinţat el şi mi-a înapoiat vederea. Vasăzică, vei lucra aici, nu?
— Da.
— Eu n-am auzit nimic de noi angajări. Dar, în fine, te voi anunţa superiorului meu. Doar asta e singura mea îndatorire: să răspund la uşă şi să-l anunţ pe superior.
— Vă rog!
— Apropo, puteţi să-mi spuneţi parola?
— Parola?
— Nu vi s-a spus de parolă? Am clătinat uimit din cap.
— Nu, nu-mi amintesc să-mi fi spus nimic de aşa ceva.
— Asta e o problemă. Ştiţi, am primit instrucţiuni stricte să nu las pe nimeni înăuntru dacă nu ştie parola.
Habar n-aveam de vreo parolă. Am scos încă o dată vederea din buzunar şi m-am uitat, dar nu menţiona nimic despre aşa ceva.
— Precis a uitat să o scrie, am spus eu. Şi indicaţiile pentru a ajunge aici au fost puţin greşite. Sunt sigur că dacă mă veţi anunţa superiorului totul se va clarifica. Am fost angajat şi de azi încep să lucrez aici. Dacă l-aţi întreba pe şeful dumneavostră, aţi vedea că aşa este.
— Da, dar pentru asta am nevoie de parolă, a spus el şi a dat să-şi caute ţigările, dar din păcate halatul de baie nu avea buzunare.
Am scos şi i-am dat o ţigară de la mine, aprinzându-i-o cu bricheta mea.
— Vă mulţumesc mult! Deci, nu vă amintiţi nimic, ceva care ar putea să fie parola?
Degeaba încerca să mă ajute. Cum să-mi amintesc aşa deodată o parolă pe care n-am auzit-o sau văzut-o nici­odată? Am clătinat din cap.
— Nici mie nu-mi plac lucrurile care-ţi dau bătaie de cap. Dar probabil că şi superiorul meu are motivele lui. Înţelegeţi? Nu ştiu ce fel de persoană este, nu l-am întâlnit niciodată. Dar persoanele ca el au tot felul de capricii. Te rog să nu o iei personal!
  Da, înţeleg.
 Şi celui care a lucrat aici înaintea mea i-a părut rău de cineva care a spus că a uitat parola şi l-a anunţat. Însă pentru asta a fost concediat pe loc. Iar fără serviciu, n-ai siguranţa zilei de mâine. Doar ştiţi şi dumneavoastră cât de greu este să găseşti ceva de lucru!
Am încuviinţat.
  Ce-aţi zice dacă m-aţi ajuta măcar cu un indiciu?
Stând sprijinit de uşă, bărbatul împrăştia în aer fumul de ţigară.
  Nu am voie să fac asta.
  Doar unul cât de mic!
  Dar dacă se află cumva, o să am probleme.
  Dacă nici unul din noi nu suflă o vorbă, n-are cum să se afle!
Şi pentru mine treaba asta era foarte importantă. Nu aveam de gând să renunţ aşa uşor.
Bărbatul a ezitat o vreme, apoi mi-a şoptit la ureche:
  Bine, uite: e un cuvânt simplu şi are legătură cu apa. Îţi încape în palmă, dar nu-l poţi mânca.
Acum eu eram cel care stătea pe gânduri.
  Cu ce literă începe?
  „C", a spus el.
  Carapace, am încercat eu.
 Greşit! încă două.
  Doua ce?
 Mai ai doar două încercări. Îmi pare rău, dar îmi asuni nişte riscuri încălcând regulile în felul acesta. Nu te pot lăsa să ghiceşti la nesfârşit.
—  Îţi sunt foarte recunoscător că mi-ai dat o şansă. Dar n-ai putea să-mi mai dai un indiciu? De exemplu: câte litere are cuvântul?
Bărbatul s-a încruntat.
  Până la urmă o să-mi ceri să-ţi spun tot cuvântul.
 Nu, cum să fac aşa ceva! Doar să-mi spui din câte litere e format cuvântul.
—  Din opt litere, a oftat el dându-se bătut. Exact cum spunea tatăl meu: îi dai omului un deget şi el îţi ia toată mâna.
  Îmi pare rău!
  Oricum, sunt opt litere.
  Are legătură cu apa, îţi încape în palmă, dar nu-l poţi mânca.
  Exact.
  Şi începe cu litera „C".
  Da.
Am stat şi m-am gândit.
  Corcodel(*), am spus eu.
  Dar corcodelul se poate mânca!
  Eşti sigur?
 Probabil. Deşi nu cred că e bun, zise el cam neîncre­zător. Şi nu ar încăpea în palmă.
  Ai văzut vreodată unul?
 Nu. Nu ştiu mai nimic despre păsări. Eu am crescut în Tokio. Pot să-ţi spun în ordine toate staţiile de pe linia Yamanote, dar nu am văzut niciodată un corcodel. Nici măcar nu ştiu cum arată.
Nici eu nu văzusem în viaţa mea un corcodel. Dar a fost singurul cuvânt care să înceapă cu litera C şi să aibă opt litere la care m-am putut gândi. Mi-a venit automat în minte.
— E corcodel, am spus eu cu hotărâre, insistând. Corcodeii pe care-i poţi cuprinde într-o palmă au un gust oribil, nici câinii nu se ating de ei.
— Staţi puţin! Orice aţi spune, parola nu e corcodel. În orice caz, lăsând logica la o parte, nu acesta este cuvântul corect.
  Dar corcodelul are legătură cu apa, îţi încape în palmă şi nu se poate mânca. Şi are opt litere. Se potriveşte la perfecţie, nu?
  Dar greşiţi!
  Ce anume?
  Parola. Nu e corcodel!
  Păi atunci care este? A urmat o mică pauză.
— Asta nu vă pot spune.
— Pentru că nu există altceva, am argumentat eu pe un ton cât mai rece posibil. În afară de corcodel, nu e nici un alt cuvânt din opt litere care să aibă legătură cu apa, să-l poţi cuprinde în palmă, dar să nu-l poţi mânca.
— Dar există! a spus el aproape plângând.
— Ba nu există!
— Ba da!
— N-ai nici o dovadă că există. În plus, corcodel îndepli­neşte toate condiţiile.
— Dar... poate există undeva un câine căruia îi place să mănânce corcodei pe care îi poţi cuprinde în palmă.
  Şi unde există un astfel de câine? Vreau o dovadă concretă.
  Mhmmm! a mârâit el exasperat.
  Eu ştiu totul despre câini, dar nu am auzit de un câine căruia să-i placă corcodeii mici cât să-i cuprinzi în palmă.
— Au un gust chiar atât de rău? a întrebat el timid.
  Sunt absolut oribili!
Ai mâncat vreodată unul?
— Nu! De ce aş mânca de bună voie ceva atât de îngro­zitor?
— Da, asta aşa e.
— Oricum, aţi putea să mă anunţaţi superiorului dum­neavoastră? am spus eu hotărât.
  Bine, fie!
S-a mai şters o dată pe cap cu prosopul.
  Eu vă anunţ, dar nu cred că vă va ajuta cu nimic.
 Mulţumesc mult! Vă rămân îndatorat!
 Dar oare chiar există corcodei care să-ţi încapă într-o palmă?
  Da! Precis există undeva astfel de corcodei.
Dar oare de ce mi-a venit brusc în minte acest cuvânt?

Corcodelul, mic cât să-ţi încapă într-o palmă, şi-a şters lentilele de la ochelari cu un material de catifea şi a oftat din nou. Îl durea îngrozitor o măsea din partea dreaptă de jos. „Iar la dentist?" s-a gândit el. „M-am săturat! Lumea e plină de lucruri inutile: dentişti, declaraţii de venituri, rate la maşină, aparate de aer condiţionat stricate..." Şi-a lăsat capul pe spătarul fotoliului din piele, a închis ochii şi a început să reflecteze asupra morţii. „Moartea e mai liniştită decât fundul mării şi dulce precum un trandafir de mai." În ultima vreme corcodelul se gândea adesea la moarte. Îşi imagina cum va fi locul în care va dormi pentru eternitate.
„Aici se odihneşte un corcodel mic cât să-ţi încapă într-o palmă." Aşa era scris pe piatra mormântului.
Atunci a sunat interfonul.
— Ce este? a ţipat nervos în aparat corcodelul mic cât să-ţi încapă într-o palmă.
— Vă caută cineva, s-a auzit vocea unui portar. Spune că astăzi începe să lucreze aici. Ştie şi parola.
Corcodelul mic cât să-ţi încapă într-o palmă a încruntat din sprâncene şi s-a uitat la ceas.
— A întârziat cincisprezece minute.
(*) Pasăre acvatică de mărimea unei raţe, cu penele castanii pe spate şi albe pe burtă, având în jurul gâtului un „guleraş" de pene.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

După mine!