Din povestile lui Stanislaw Lem - Ciberiada(2)

Maşina lui Trurl

Constructorul Trurl meşteri odată o maşină inteligentă, înaltă de opt etaje. După ce sfârşi partea cea mai importantă, o acoperi mai întâi cu un lac alb. Pe urmă, o coloră pe la colţuri în liliachiu, se uită la ea de departe şi-i mai făcu un desen în faţă, iar în locul în care îşi închipui că ar fi fost fruntea mai aruncă o uşoară pată portocalie. Foarte mulţumit de sine, fluieră nepăsător, apoi, mai mult din obligaţie, îi puse, solemn, o întrebare:

— Cât fac doi şi cu doi?

Maşina se puse în mişcare. Mai întâi i se aprinseră lămpile, circuitele se înviorară, curentul începu să vuiască precum o cascadă, cuplajele porniră şi ele, ţevile de tot felul se încinseră. Totul în ea se învârtejea, huruia, duduia, făcând un zgomot de-ţi ţiuiau urechile, încât Trurl socoti că ar fi trebuit să-i mai adauge şi un amortizor special. În vremea asta maşina lucra de zor, de parcă ar fi trebuit să rezolve cea mai grea problemă din întregul Cosmos; pământul fremăta, nisipul fugea de sub picioare de atâtea vibraţii, siguranţele săreau ca dopurile din sticlele de şampanie, iar releele erau gata să plesnească de atâta efort. În sfârşit, când toată aiureala asta începuse să-l plictisească pe Trurl, maşina se opri brusc şi rosti cu glas de tunet:

— ŞAPTE!

— Ei, drăguţo! – îi spuse Trurl îngăduitor. Nici pomeneală! Doi şi cu doi fac patru. Fii bună şi îndreaptă-te! Ia zi, cât fac doi şi cu doi?

— ŞAPTE! – răspunse prompt maşina.

Trurl scoase un oftat şi, vrând-nevrând, îşi puse iar şorţul de lucru, îşi suflecă serios mânecile, deschise uşiţa de jos a maşinii şi intră înăuntru. Rămase multă vreme acolo; se auzea doar cum loveşte cu ciocanul, cum răsuceşte, sudează, nituieşte, cum aleargă tropăind pe treptele ei de tablă, ba la etajul şase, ba la opt, şi pe urmă, în goana mare, înapoi, până jos. Apoi dădu drumul curentului atât de aprig, încât totul se lumină înăuntru, iar eclatoarelor le crescură mustăţi violete. Se trudi aşa vreo două ore, după care ieşi afară, la aer curat, ce-i drept, plin de funingine, dar mulţumit. Puse la o parte toate uneltele, aruncă şorţul, îşi şterse faţa, mâinile şi, la urmă de tot, aşa, ca să se liniştească, întrebă:

— Ei, cât fac doi şi cu doi?

— ŞAPTE! – răspunse maşina.

Trurl trase o înjurătură zdravănă dar nu avea ce să facă. Se apucă iar să scormonească în ea, reparând ici şi colo, stabilind alte legături, desfăcând niturile, mutând ba una, ba alta, şi, când află pentru a treia oară că doi şi cu doi fac şapte, se aşează descurajat pe pe ultima treaptă a maşinii şi rămase aşa, pe gânduri, până ce sosi Clapauţius. Acesta îl întrebă ce i s-a întâmplat, că arată de parcă s-ar fi întors de la o înmormântare. Trurl îi spuse tot necazul. Clapauţius intră şi el de câteva ori în străfundurile maşinii, încercând să îndrepte câte ceva. Întrebă apoi cât fac doi şi cu unu. Maşina îi răspunse că şase, iar unu şi cu unu după ea făcea zero. Clapauţius se scărpină în cap, tuşi şi zise:

— Prietene, n-avem ce face. Trebuie să privim adevărul în faţă. Maşina ţi-a ieşit altfel decât ai fi vrut. Dar să ştii că fiecare rău are şi părţile lui bune. La fel şi maşina asta.

— Sunt curios să le aflu şi eu – răspunse Trurl, izbind cu piciorul în temelia maşinii.

— Termină – îi spuse maşina.

— Ei, vezi, e sensibilă. Deci... ce voiam să spun? Este, fără îndoială, o maşină proastă, şi nu suferă de o prostie oarecare, obişnuită. Nu nicidecum! Atât cât pot să-mi dau seama – şi sunt, după cum ştii, un specialist renumit – cred că este cea mai proastă maşină inteligentă de pe lume! Şi ăsta nu-i puţin lucru! Să construieşti cu bună ştiinţă o asemenea maşină n-ar fi uşor. Dimpotrivă, cred că nimeni n-ar fi în stare s-o facă. Căci nu e numai proastă, dar şi încăpăţânată ca un catâr, adică are caracterul propriu idioţilor, aceştia fiind de regulă grozav de încăpăţânaţi.

— La naiba cu o maşină ca asta, n-am nevoie de ea! – zise Trurl şi o lovi a doua oară.

— Te previn foarte serios, termină! – rosti maşina.

— Poftim, ai primit acum şi un avertisment – comentă sec Clapauţius. Vezi, nu e numai sensibilă, tâmpită şi încăpăţânată, ci şi supărăcioasă. Cu atâtea trăsături de caracter poţi să ajungi foarte departe. Ohoho, dacă-ţi spun eu!

— Bine, dar, la drept vorbind, ce pot să fac cu ea? – întrebă Trurl.

— Sincer să-ţi spun, mi-e greu să-ţi răspund în clipa de faţă. Ai putea, de pildă, să deschizi o expoziţie, cu plată, ca oricine doreşte să poată vedea cea mai proastă maşină inteligentă din lume. Câte etaje are – opt? Poftim, un idiot atât de mare n-a mai văzut nimeni până acum. O asemenea expoziţie ţi-ar acoperi nu numai toate cheltuielile, dar...

— Lasă-mă în pace; n-am să deschid nici o expoziţie! – răspunse Trurl, se ridică şi, neputându-se abţine, lovi maşina pentru a treia oară.

— Îţi dau un ultim avertisment... altfel..., îi zise maşina.

— Altfel ce? – strigă Trurl, înfuriat de liniştea ei maiestuoasă Eşti... eşti... şi, negăsind cuvintele, o mai izbi de câteva ori, urlând:

— Eşti bună doar să fii lovită, să ştii!

— M-ai jignit pentru a patra, a cincea, a şasea şi a opta oară – îi spuse maşina – de aceea nu voi mai face niciun calcul. Refuz să răspund la alte întrebări, referitoare la probleme din domeniul matematicii.

— Refuză! Ia uitaţi-vă la ea! – strigă scos din fire Trurl. După şase sare la opt. Ai auzit, Clapauţius? Nu şapte, ci opt? Şi mai are neobrăzarea să refuze rezolvarea unor asemenea probleme de matematică! Ei, na, mai ţine! Na, na! Mai vrei?

Drept răspuns la lovituri maşina începu să vibreze, să tremure şi, fără să scoată o vorbă, începu să iasă din temelie. Era îngropată destul de adânc, aşa că numeroase lonjeroane se îndoiră. Până la urmă se desprinse din blocurile de beton şi porni, ca o fortăreaţă mobilă, împotriva lui Clapauţius şi Trurl. Trurl înlemnise de uimire şi nu încercă nici măcar să se ascundă sau să fugă din calea maşinii, care venea drept spre el, să-l calce în picioare, nu alta. Dar Clapauţius, trezit la realitate, îl apucă de mână şi, trăgându-l cu putere, fugi împreună cu el o bucată de drum. Când îşi întoarseră privirea văzură că maşina, legănându-se ca un turn înalt, se mişca încet, cufundându-se la fiecare pas aproape până la primul etaj, dar numaidecât se ridica cu îndărătnicie şi se îndrepta iarăşi spre ei.

— Asta-i nemaipomenit! zise Trurl, căruia i se oprise răsuflarea. Maşina s-a înfuriat! Ce-i de făcut?

— Nimic, să aşteptăm, să vedem ce-o să se-ntâmple – răspunse cu prudenţă Clapauţius. O să se lămurească totul până la urmă.

Deocamdată însă nu se întrezărea nici un semn. Maşina, ajungând pe teren tare, începu să se mişte mai iute. Totul înăuntrul ei, şuiera, huruia, zornăia.

— Acuşi o să i se defecteze regulatorul şi programarea – mormăi Trurl. Atunci o să se dezintegreze şi...

— Nu cred – răspunse Clapauţius. E un caz deosebit. Fiind atât de tâmpită, până şi definitiva defecţiune a aparaturii nu o s-o deranjeze. Atenţie, uite-o... Să fugim!

Maşina se îndrepta fără îndurare către ei, aşa că n-avură încotro şi o luară iar la goană cât îi ţineau picioarele, urmăriţi de zgomotul ei asurzitor. Fugeau mereu fără să se oprească. Ce puteau face altceva? Vrură să se întoarcă în oraşul de baştină, dar maşina îi împiedică, atacându-i din flanc şi obligându-i fără cruţare să se îndrepte spre un şes întins şi pustiu. Prin ceaţa joasă se zăreau munţii, stâncoşi, mohorâţi. Suflând din greu, Trurl îi zise lui Clapauţius:

— Ştii ce? Să intrăm în vreo trecătoare îngustă... unde nu poate să ne ajungă... blestemata... Ce zici?!

— Mai bine să fugim tot înainte... răspunse, gâfâind, Clapauţius. Nu departe e o localitate mică... Nu mai ţin minte cum se numeşte. În orice caz, acolo o să găsim... uf!... adăpost.

Alergară deci tot înainte şi nu după multă vreme zăriră primele case. La ora aceea străzile erau aproape pustii. Străbătură o bună bucată de drum fără să întâlnească pe nimeni, când un zgomot înfricoşător, de parcă o lavină de pietre s-ar fi prăvălit la marginea oraşului, îi înştiinţă că maşina care-i urmărea ajunsese acolo.

Trurl privi în urmă şi încremeni.

— Cerule! Ia uită-te, Clapauţius! Dărâmă casele!

Maşina, gonindu-i fără încetare, păşea peste zidurile caselor ca un munte de oţel, lăsând în urmă o dâră roşie de cărămizi şi ţigle, învăluind totul într-un nor de praf alb de var. Se auziră urletele disperate ale celor înmormântaţi de vii, străzile se umplură de lume, iar Trurl şi Clapauţius goneau, mereu înainte, suflând din ce în cea mai greu, până ajunseră la clădirea mare a primăriei. Cât ai clipi, o luară în jos pe scări şi nu se opriră decât în pivniţă.

— Ei, aici n-o să ne mai ajungă, de-ar fi să dărâme toată primăria pe capul nostru! – rosti, cu ultimele puteri, Clapauţius. Dracu' m-a pus să vin azi în vizită la tine... Eram curios să ştiu cum îţi merge treaba şi, iacă, am aflat...

— Stai liniştit – îi răspunse Trurl. Vine cineva...

Într-adevăr, uşa pivniţei se deschise şi însuşi primarul intră însoţit de câţiva consilieri. Trurl nu îndrăzni să recunoască pricina pentru care se aflau acolo, şi Clapauţius fu nevoit să vorbească în locul lui. Primarul îl ascultă în tăcere. Deodată pereţii se zguduiră, pământul începu să se cutremure şi huruitul prelung al zidurilor ce se prăbuşeau ajunse până în pivniţă.

— Cum, a şi ajuns aici?! – strigă Trurl.

— Da – răspunse primarul. Şi cere să vă predăm, altfel o să dărâme tot oraşul...

Între timp ajunseră până la ei nişte vorbe rostite undeva de sus, din înălţimi, scrâşnite, asemenea unui hârşâit de oţel:

— Pe aici, pe undeva, e Trurl... îl simt...

— Cred că n-o să ne predaţi! – spuse cu un tremur în glas Trurl, pe care maşina îl cerea cu atâta încăpăţânare.

— Cel dintre voi care se numeşte Trurl trebuie să iasă. Celălalt poate să rămână, fiindcă predarea lui nu ne-a fost cerută...

— Ai milă, te rugăm!

— N-avem nici o putere – zise primarul. De altfel, chiar dacă ai rămâne aici, Trurl, ar trebui să răspunzi pentru pagubele făcute oraşului şi locuitorilor. Din cauza ta maşina a dărâmat şaisprezece case şi a îngropat sub ruine o mulţime de cetăţeni. Numai faptul că te afli la un pas de moarte mă face să-ţi dau drumul. Du-te şi nu te mai întoarce.

Trurl se uită la consilieri şi, văzându-şi sentinţa înscrisă pe chipurile lor, se îndreptă încet spre uşă.

— Aşteaptă! Viu şi eu cu tine! – strigă supărat Clapauţius.

— Tu? – întrebă Trurl, ca o licărire de speranţă în glas. Nu... răspunse după o clipă. Rămâi, e mai bine aşa... De ce să pieri şi tu fără folos?...

— Prostii! – strigă hotărât Clapauţius. De ce să murim? Pentru că aşa are poftă cretina asta de fier? Ei poftim! Să mături de pe suprafaţa pământului doi dintre cei mai renumiţi constructori e oare atât de uşor? Hai, curaj, dragul meu Trurl! Să mergem!

Îmbărbătat de aceste cuvinte, Trurl porni pe scări în urma lui Clapauţius. În piaţă nu era ţipenie de om. Printre norii de praf şi pulbere, din care apăreau pe alocuri ruinele caselor dărâmate, stătea maşina, mai înaltă decât turnurile primăriei, scoţând fum pe nări, plină toată de sângele cărămizia al zidurilor şi de praf.

— Atenţie! – îi şopti Clapauţius. Ea nu ne vede. S-o luăm la dreapta, pe străduţa asta, apoi la stânga şi pe urmă drept înainte. Nu departe de aici încep munţii. Ne ascundem şi o să născocim noi ceva ca să-i treacă pofta pentru totdeauna... S-o ştergem! – strigă, căci maşina, zărindu-i tocmai atunci, o porni spre ei, zdruncinând pământul.

Alergând din toate puterile, ajunseră în afara oraşului. Mai goniră aşa cam vreo milă, urmăriţi de paşii tunători ai colosului, care nu-i slăbise o clipă. Deodată Clapauţius strigă:

— E albia unui pârâu secat, care duce până la stânci, la peşteri. Hai, mai repede, îndată va trebui să se oprească!...

Porniră deci în sus, împiedicându-se şi bălăbănind din mâini să-şi ţină echilibrul, dar maşina se ţinea mereu la aceeaşi distanţă de ei. Luând-o pe albia pârâului secat, ajunseră la o trecătoare printre stânci şi, zărind sus gura deschisă a peşterii, începură să se caţere repede spre ea, neluând în seamă pietrele care le fugeau de sub picioare. Uriaşa despicătură în stâncă răspândea răcoare împrejur. Intrară iute, mai făcură câţiva paşi, apoi se opriră.

— Bun, aici suntem în siguranţă – zise Trurl, care-şi recăpătase liniştea. Mă duc să văd unde s-a oprit...

— Bagă de seamă! – îl avertiză Clapauţius.

Trurl se apropie atent de gura peşterii, scoase capul afară şi îndată se dădu înapoi, îngrozit.

— Vine încoace după noi! – strigă el.

— Linişteşte-te, aici cu siguranţă n-o să poată intra – zise cu oarecare îndoială în glas Clapauţius. Dar asta ce mai e? Parcă s-a întunecat... O–o–!

În clipa aceea o umbră uriaşă acoperi cu totul petecul de cer vizibil prin gura peşterii: era pieptul de oţel, plin de nituri, al maşinii, care se lăsa uşor peste stâncă. În felul acesta peştera fu închisă ermetic pe dinafară.

— Suntem pierduţi... şopti Trurl. Glasul îi tremura şi mai mult, căci se lăsase un întuneric beznă.

— Mari idioţi am mai fost! – strigă Clapauţius. Să ne băgăm noi în grota asta, pe care poate s-o baricadeze! Cum am putut face o asemenea prostie?

— Ce zici, ce are de gând să facă? – întrebă Trurl după o lungă tăcere.

— Cred că aşteaptă să ieşim de aici; pentru asta nu e nevoie de cine ştie ce inteligenţă.

Iar se aşternu tăcere. Trurl o porni prin întuneric în vârful picioarelor, cu mâinile întinse, spre locul unde îşi închipuia că e gura peşterii. Pipăi întruna cu degetele peretele stâncii până ce ajunse la oţelul neted şi cald, de parcă ar fi fost încins pe dinăuntru...

— Te simt, Trurl... se auzi glasul de fier al maşinii în spaţiul acela închis. Trurl se dădu înapoi, se aşeză pe o piatră lângă prietenul său. O vreme rămaseră nemişcaţi. Într-un târziu Clapauţius îi şopti:

— Să ştii că n-avem nici o ieşire. Trebuie să cădem la o învoială cu maşina...

— Nicio speranţă – zise Trurl. Încearcă totuşi, poate că măcar ţie o să-ţi dea drumul teafăr...

— Nu, aşa nu vreau! – îi spuse cu hotărâre Clapauţius şi, apropiindu-se de gura nevăzută a peşterii, strigă:

— Ei, ne auzi?

— Vă aud – îi răspunse maşina.

— Ascultă, aş vrea să-ţi cer scuze. Ştii... Între noi a fost o mică neînţelegere, dar la drept vorbind e un fleac. Trurl n-a avut intenţia să...

— Am să-l distrug pe Trurl! – răspunse maşina. Dar mai întâi să-mi răspundă la întrebarea cât fac doi şi cu doi?

— A, o să-ţi răspundă, şi încă în aşa fel, încât ai să fii mulţumită şi o să te împaci fără îndoială cu noi. Nu-i aşa, Trurl? – spuse cu aer împăciuitor Clapauţius.

— Mda, desigur..., îngână Trurl cu glas scăzut.

— Bine – zise maşina. Atunci cât fac doi şi cu doi?

— Pa... adică şapte... răspunse Trurl şi mai încet.

— Ha, ha! Nu patru deci, ci şapte, nu-i aşa? – urlă maşina. Ei, vezi?

— Şapte, sigur că şapte, totdeauna doi şi cu doi au făcut şapte! – întări cu înflăcărare Clapauţius. Ei, acum ne dai drumul? – adăugă el prudent.

— Nu. Trurl să mai spună încă o dată că îi pare rău şi cât fac doi şi cu doi...

— Dar dacă-ţi spun, o să ne dai drumul? – întrebă Trurl.

— Nu ştiu. O să mă mai gândesc. Nu tu o să-mi pui condiţii. Spune cât fac doi şi cu doi.

— Dar o să ne dai drumul, nu-i aşa? – rosti Trurl, în timp ce Clapauţius îl trăgea de mânecă, şoptindu-i la ureche:

— E o idioată, o idioată în toată regula, nu te certa cu ea, te implor!

— N-am să vă dau drumul dacă n-o să am chef – răspunse maşina. Dar tu oricum o să-mi spui cât fac doi şi cu doi...

Trurl sări în sus ca turbat.

— Bine, am să-ţi spun, am să-ţi spun! – strigă el. Doi şi doi fac patru, iar doi ori doi fac tot patru, de-ar fi să umbli cu capul în jos, de-ar fi să preschimbi toţi munţii ăştia în ţărână, de-ar fi să înghiţi toată marea şi să bei tot cerul, ai auzit? Doi şi doi fac patru!

— Trurl! Ai înnebunit! Ce tot spui? Doi şi cu doi fac şapte, doamnă dragă! Şapte, maşinuţă scumpă! Şapte! – strigă Clapauţius, încercând să-l întreacă în strigăte pe prietenul său.

— Nu-i adevărat! Fac patru! Numai patru, de la începutul până la sfârşitul lumii fac PATRU! – strigă Trurl cât îl ţinea gura.

Deodată sub picioarele lor stâncile începură să freamăte.

Maşina se dădu înapoi de la gura peşterii, o lumină palidă o străbătu pe dinăuntru şi deodată ea scoase un strigăt prelung:

— Nu-i adevărat! Şapte! Ai să recunoşti tu când te-oi prinde!

— N-am să recunosc niciodată! – răspunse Trurl, de parcă i-ar fi fost de acum totuna. În aceeaşi clipă peste capetele lor se abătu o grindină de pietre, căci maşina începuse să izbească cu corpul ei de opt etaje în stânci, şi blocuri uriaşe se desprindeau din piatra masivă, rostogolindu-se la vale.

Tunetul acesta, împreună cu mirosul de fum de cremene şi scânteile iscate de atingerea oţelului de stâncă umplu toată peştera. Şi în mijlocul acestui zgomot infernal se auzea în răstimpuri glasul subţire al lui Trurl care striga întruna:

— Doi şi cu doi fac patru! Patru!

Clapauţius încercă să-i astupe gura cu forţa, dar, îmbrâncit de Trurl, tăcu şi se aşeză resemnat, cu capul în mâini. Maşina nu se potolise o clipă în eforturile ei diabolice şi se părea că dintr-o clipă în alta tavanul peşterii se va prăvăli peste cei doi, strivindu-i şi îngropându-i pentru vecie. Dar tocmai când îşi pierduseră orice speranţă, când praful înecăcios umpluse tot spaţiul, undeva se auzi un zgomot asurzitor, mai întâi ca un huruit puternic, apoi întreg văzduhul începu să urle, peretele negru, care acoperea intrarea în peşteră, dispăru ca spulberat de furtună în timp ce bucăţi uriaşe de stâncă se rostogoliră la vale. Ecoul acestui cataclism încă nu se potolise când cei doi prieteni ajunseră la ieşirea peşterii şi, aplecându-se în afară, zăriră maşina, zăcând sfărâmată şi strivită sub avalanşa de stânci, dintre care una o tăiase aproape în două, de-a lungul celor opt etaje ale ei. Coborâră încet printre dărâmăturile pline de praf ale stâncilor sfărâmate. Ca să ajungă la albia pârâului secat, trebuiră să treacă pe lângă maşina care zăcea acum nemişcată, ca un vas naufragiat, aruncat la mal. Fără să scoată un cuvânt, se opriră amândoi deodată lângă flancul ei de oţel. Maşina mai dădea încă semne de viaţă. Se auzea foarte slab cum ceva, înăuntru, se mai învârtea.

— Va să zică acesta e sfârşitul tău lipsit de glorie, iar doi şi cu doi fac tot..., începu Trurl, dar în aceeaşi clipă maşina începu să fornăie imperceptibil şi, cu ultimele puteri, bolborosi:

— ŞAPTE.

Apoi ceva scârţâi uşor în măruntaiele ei, nişte pietre îi căzură de pe frunte şi ea se stinse, prefăcându-se într-un morman de fiare vechi. Cei doi constructori se priviră unul pe altul, apoi, fără să-şi spună un cuvânt, o porniră mai departe la vale, pe albia pârâului secat.

P1