Imparatia oglinzilor strambe (8)

În care Olga şi Aglo pătrund în Turnul morţii 

În liniştea deplină a nopţii, o caleaşcă la care erau înhă­maţi patru cai gonea cu zgomot pe străzile pustii ale oraşului. Părăsind periferiile, caleaşca se apropie de un turn uriaş, a cărui siluetă întunecată se înălţa deasupra oraşului şi se pierdea undeva dincolo de nori.

Caleaşca se opri şi din ea săriră sprinten două umbre sub­ţirele şi scunde. Din întuneric, o matahală de străjer le ieşi în întâmpinare.

—      În numele împăratului! strigă el, ridicînd halebarda. Intrarea interzisă! Trecerea interzisă!...

—    Cum să nu! se auzi o voce. Dacă erai deştept pe cît eşti de mare, pricepeai demult că în faţa ta se află pajii maies­tăţii sale!

—      Iertaţi-mă, domnilor paji — bolborosi înspăimîntat stră­jerul. În bezna asta n-aş putea-o recunoaşte nici pe mama care m-a făcut! O secundă, să aprind torţa.

Aplecîndu-se atît de jos încît nasul îi ajunse pînă aproape de pămînt, străjerul deschise în faţa fetiţelor o uşă grea, masivă.

—      In văgăuna asta a noastră, rar ni se întîmplă să vedem asemenea persoane suspuse ca domniile voastre. Nu ne vizi­tează decit Rutluv, primul ministru al maiestăţii sale — con­tinuă să se scuze matahala de străjer.

—     Sfîrşeşte odată cu temenelile astea! Nu vezi că te-ai în­doit de tot? îl apostrofă Olga. Zici că Rutluv vine des pe-aici?

—      Asistă la fiecare execuţie.

—      De ce? îi place să... să vadă aşa ceva?

—     Parcă nu-l cunoaşteţi! răspunse străjerul cu jumătate de gură, privind cu teamă în jurul său. El dă ultima comandă... Tremură tot şi priveşte cu ochii injectaţi... Ce să-i faci! Firea lui de vultur! Alteori îi aruncă doar o privire osînditului, şi nefericitul se aruncă singur din turn. Ştiţi mai bine ca mine că nimeni nu-i îndură privirea.

Fetiţele se uitară una la alta.

—      Hai mai repede sus! şopti Olga, trăgînd-o pe Aglo de mînă.

Treptele scării în spirală răsunară sub paşii lor. Peste cîteva clipe nu mai văzură nimic în jur. Era întuneric beznă!

—      Mi-e teamă, Olga — şopti Aglo. Să ne întoarcem!

—      Înainte, Aglo, înainte!

Scara părea că nu se mai sfîrşeşte. Înspăimîntaţi de zgomo­tul paşilor şi de lumina torţei, liliecii prinseră să zboare de colo-colo, umplînd văzduhul cu un foşnet sinistru. Unii zburau atît de jos, încît atingeau capetele fetiţelor cu aripile lor moi şi nevăzute.

—      Olga dragă, să ne-ntoarcem!

—      Pentru nimic în lume!

—      Mi-e atît de teamă de întuneric... Olga, şi ţie îţi era teamă să urci scara pe întuneric.

—      Înainte, Aglo, înainte!

În întuneric străluciră o clipă nişte ochi verzui, se auziră hohote turbate de rîs, apoi un plîns sfîşietor, iar ecoul din holul scării repetă la nesfirşit sunetele acestea înspăimîntă­toare.

—      Ce-i asta, Olga?

—    Cred că e o bufniţă, Aglo. Să ştii că şi mie mi-e frică. Grozav! Dar trebuie să mergem înainte! Trebuie să-l salvăm pe Neteirp!

Paşii copilelor răsună pe scară. Cîte trepte au rămas în urmă? Poate o sută? Poate chiar o mie... Iar în jur se aude fîlfîitul aripilor nevăzute şi un rîs sălbatic, urmat de gemete prelungi.

—      Aglo, vrei să-ţi povestesc ceva... ca să nu ne fie atît de frică?

—      Da, Olga, te rog povesteşte.

—   Ascultă... Odată, la o adunare a detaşamentului nostru... Ah, Aglo, am impresia că toate astea s-au petrecut demult, demult de tot... Mi-aduc aminte că discutam atunci despre fe­lul în care trebuie să se poarte un pionier. La adunarea noastră venise şi un om bătrîn. Parcă-l văd. Avea părul alb ca neaua şi faţa tînără, surîzătoare şi plină de bunătate. Toată viaţa lui, omul acesta a luptat pentru fericirea poporului. Duşmanii au încercat să-l răpună, dar nu le-a mers. Îl ferecau în lanţuri, însă el izbutea să scape şi fugea din închisoare. Adeseori îi venea tare greu, cu toate astea nicio clipă nu i-a trecut prin minte să renunţe la ţelul pe care şi l-a propus. Omul acesta ne-a spus că fiecare dintre noi trebuie să aibă un ţel. Un ţel spre care să tindă mereu, oricît de greu i-ar veni! Pricepi, Aglo? Apoi, după ce omul acesta a plecat, noi am compus un cîntec despre drapelul detaşamentului nostru.

Şi Olga începu să cînte în surdină:

De piedici mari, cînd ţelu-i clar

Tu nu te-nspăimînta!

Tot înainte, aşadar.

Cum cere ţara ta

Să nu te-opreşti în loc defel,

Păstrează-ţi gîndul viu.

Spre culmi, te duce către ţel,

Drapelul purpuriu.

Întocmai cum e ceru-n zori

El flutură în vînt

Aprinde-n faţă aurori

Şi-n inimă avînt!

Şi sună pasul ne-nfricat

Cînd ştii că-i larg desfăşurat,

Pe cer, drapelul tău .'

Precum părinţii ne-au crescut,

Întocmai ca şi ei,

I-om fi de-a pururi ţării scut,

Nădejde şi temei.

De greu să nu te temi defel!

Te poartă, veşnic viu,

De-i zi ori noapte, către ţel,

Drapelul purpuriu!

Olga cînta din ce în ce mai tare, mai fără teamă, iar Aglo, încet-încet, începu să fredoneze şi ea. Cu fiecare clipă, vocile lor deveneau tot mai puternice şi ecoul vesel purta cîntecul prin toate ungherele turnului.

—      Ce frumos e, Olga! „De-i zi ori noapte, către ţel” Nu mi-e frică deloc, Olga!

—      Nici mie, Aglo! Nu mi-e frică!

Înspăimîntată la auzul cintecului, amuţi şi bufniţa, se as­cunseră prin crăpaturile zidului şi liliecii. De undeva năvăli o boare răcoroasă, şi fetiţele văzură sus, deasupra capetelor lor, cerul plin de stele: ajunseseră pe acoperişul Turnului morţii. Chiar prin dreptul lui plutea un nor alburiu. Departe, jos, dor­mea oraşul de cristal. Casele lui păreau nişte jucării ce stră­luceau în lumina lunii.

Cercetînd suprafaţa plată a acoperişului, fetiţele dădură un ţipăt: în mijloc, cu faţa spre stele, zăcea un băiat ferecat în lanţuri. Olga şi Aglo se repeziră către el, se lăsară în ge­nunchi, aplecîndu-se deasupra lui şi încercând să-i asculte res­piraţia. Băiatul avea obrajii şi mîinile reci.

—      Am întîrziat, Olga — şopti Aglo.

Olga, fără să răspundă, destupă în grabă o ploscă de sticlă şi stropi cu apă obrajii băiatului. Pleoapele lui Neteirp tremu­rară uşor.

—      Aglo! Mai iute! Ridică-i capul.

Gîtul ploştii zăngăni între dinţii băiatului. Acesta sorbi cîteva înghiţituri şi scoase un geamăt.

—      Neteirp! Dragă Neteirp, deschide ochii... Ne-auzi?

—      Neteirp!

Ţinînd ochii inchişi, băiatul abia îngăimă:

—      Aţi venit să mă ucideţi?

—      Suntem prietenii tăi, Neteirp!

—      A, da... visez... — şopti Neteirp. Dar nu plecaţi... Să mai dureze visul...

—      Te vom salva! Auzi? Te vom salva cu orice preţ, Ne­teirp!

Băiatul deschise ochii anevoie :

—      Cine sunteţi?

—      Ne cheamă Olga şi Aglo. Te rugăm să nu ne întrebi nimic acum. Eşti atît de slăbit!

—      O să plecaţi?

—     Da, dar ne vom întoarce să te luăm. Te vom salva. În primul rînd trebuie să prinzi puteri. Ai aici un coş cu merinde.

Departe de tot, la răsărit, se iveau zorile. Fetiţele săriră în picioare:

—     La revedere, dragă Neteirp!

—     Nu plecaţi...

—     Ne vom întoarce, Neteirp!

—     O să vă aştept... — îngăimă băiatul.

Olga şi Aglo coborîră scara în fugă. Nu le mai păsa nici de lilieci, nici de hohotul bufniţelor.

Străjerul îşi scoase pălăria în faţa lor. Fetiţele îl treziră cu cu greu pe vizitiul adormit şi Olga strigă :

—     La palat!

Tropăind pe caldarîm, caii porniră în goană. Peste un ceas, făcîndu-le patul, mătuşa Agard bombănea cu blîndeţe :

—    Ah, făzăneilor, cum de aveţi atîta curaj? Fetiţele mele, fetiţe! Am crezut că-mi plesneşte inima pînă v-am văzut înapoi.

Olga se întinse ostenită în pat şi spuse în şoaptă, gata-gata să adoarmă :

—  Mătuşă Agard... acolo, în buzunar, am o bucăţică de ceară. Aşa cum m-ai învăţat, am luat tiparul lacătului de la lanţurile lui Neteirp... Ai grijă ca fratele dumitale, acela care lucrează la fabricile de oglinzi, să facă o cheie... Nu uita, mă­tuşă Agard!...

Cap7  Cap9