Cu prilejul unei
expoziţii de cîini care a avut loc la Timişoara, după terminarea arbitrajului
şi a celorlalte formalităţi, cîţiva prieteni stăteau de vorbă în jurul unei
mese din restaurantul expoziţiei. Atunci a istorisit
unul dintre ei:
„Am un lup
blînd, pe care l-am primit înainte cu cîţiva ani din Bozovici-Caraş, pe cînd nu
era decît un biet pui. Datorită blîndeţii cu care l-am tratat,
acest lup a devenit domestic, în înţelesul adevărat al cuvîntului. Stătea cu
noi în casă, ca orice cîine, şi, condus în lesă, îl scoteam şi în oraş la
plimbare. În timpul acestor plimbări, trăgînd cu urechea, auzeam critici interesante
din partea trecătorilor «experţi» care făceau aluzii la însoţitorul meu. Asa,
bunăoară aud pe unul: "Ia uite mă ce cîine-lup frumos; seamănă leit cu un
lup sălbatic". Celalalt îi răspunde: «Frumos
cîine, dar nu pare a fi de rasă pură».
Lupul a
trăit la noi în casă şi în curte fără să ne facă neajunsuri. O singură dată a
prins un cocoş al vecinului, care trecuse gardul în zbor. L-a rupt şi l-a
înghiţit cît ai clipi din ochi.
Deoarece
într-un timp aveam în canisa mea mulţi cîini, am fost nevoit să închid şi lupul
într-o remiză, separîndu-1. Tot atunci aveam un cuib de prepelicari. Căţeii
făceau gălăgie mare cînd li se dădea cîinilor de mîncare şi am observat că
atunci lupul vădea o mare nelinişte. Intr-o zi apoi nu s-a putut stăpîni. Am
adus lupului hrană (o jumătate de vadră de resturi de carne de la abator),
tocmai pe vremea cînd trebuiau să fie hrăniţi şi căţeii, care scînceau
nerăbdător. Lupul, auzind scîncetele, înfulecă rapid carnea fără să o mai
mestece, apoi peste cîteva clipe o varsă. A repetat acest lucru de vreo trei
ori, alergînd nervos prin ocolaşul lui. Curios să văd ce
vrea, am deschis şi i-am dat drumul. A alergat îndată lîngă gardul
despărţiturii căţeilor, vărsînd acolo din nou carnea. Căţeii au venit lîngă gard şi, prin reţeaua de sîrmă, au mirosit carnea
vărsată; dădeau din coadă scîncind mereu. Bietul lup nu mai ştia ce să facă.
Alerga pe lîngă gard, apoi a înghiţit carnea din nou. Atunci, riscînd să-mi
înghită şi vreun căţel, am deschis uşa. Ce să vezi, însă? Lupul vărsă carnea
în faţa căţeilor, care, fără sfială, începură să mănînce. Nici vorbă nu era
să-l atace pe careva. Dimpotrivă, se vedea din toată ţinuta lupului cît de
mulţumit este. A privit un timp cum mîncau căţeii, apoi s-a lungit la soare,
iar căţeii, după ce au terminat cu mîncatul, s-au culcat toţi lîngă el, pe el.
Era un tablou nespus de duios.
Intîmplarea
o găsesc deosebit de interesantă. Este lucru cunoscut că unii vulpoi, care dau
de pui de vulpe orfani, îi iau sub ocrotirea lor. Nu mai auzisem încă despre
lup să facă la fel. Fapta lupului era cu atît mai mult de mirare, cu cît acesta
era şi foarte mîncăcios. Devora la o singură „masă" cantităţi de carne
enorme. Odată a înghiţit un vulpoi jupuit care cîntărea şapte kilograme. L-a
mîncat fără să lase din el nici măcar un dinte sau o gheară. Şi totuşi, cînd
l-a cuprins mila fată de căţeii pe care îi credea flămînzi, a renunţat la hrana
lui. Şi apoi nici nu era vorba despre pui din neamul său, ci despre cîine,
duşmanul lui de moarte".
Ionel Pop - Instantanee din viata animalelor
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu