Sus, în întuneric, la al treilea
cat, necunoscuta bătu într-o uşă şi intrară amândoi. Îi întâmpină cu o lumânare
în mână, o femeie destul de plăcută la înfăţişare; ea îl privi însă pe
Piskariov aşa de ciudat şi de obraznic încât el, fără să vrea îşi plecă ochii.
Intrară în odaie.
În încăpere trei femei stăteau în
diferite locuri; una făcea pasenţe, alta cânta cu două degete la pian o biată
parodie a unei vechi poloneze, iar a treia sta la oglindă şi-şi pieptăna parul
lung – fără a se gândi măcar că trebuie să-şi întrerupă toaleta la
intrarea unei persoane necunoscute. Peste tot domnea o dezordine neplăcută, cum
se poate întâlni numai în camera unui celibatar neglijent. Mobila, destul de
bună, era plină de praf; prin colţurile tavanului de stuc, păianjenii îşi
ţesuseră pânza; prin uşa întredeschisă ce dădea în altă cameră, se zărea
lustrul unei cizme cu pinteni şi vipuşca roşie a unei uniforme; un glas
puternic de bărbat şi un râs de femeie răsunau acolo fără nicio jenă.
Doamne, unde nimerise Piskariov!
La început, nu-şi putea crede ochilor; prinse a privi mai cu atenţie lucrurile
din cameră; dar pereţii goi şi ferestrele fără perdele nu arătau deloc că s-ar
fi aflat acolo o gospodină harnică; iar femeile acelea erau nişte creaturi
respingătoare cu feţele trecute, istovite; una i se aşeză drept în faţă, şi-l
examina calm aşa cum examinezi pata de pe haina altuia; toate l-au convins
îndată că nimerise într-un loc dezgustător, unde se cuibărise desfrâul jalnic,
produs de falsa cultură şi de îngrozitoarea aglomeraţie a capitalei; loc unde
omul batjocoreşte, profanează şi sugrumă tot ce înfrumuseţează viaţa, tot ce
are ea mai sfânt şi mai curat, unde femeia – această podoabă a lumii,
coroana creaţiei – se schimbă într-o fiinţă ciudată, ambiguă, îşi
pierde, odată cu curăţenia sufletească, toată feminitatea, îşi însuşeşte în
chip respingător, apucăturile şi obrăznicia bărbatului, şi încetează de a mai
fi făptura slabă, minunată şi atât de deosebită de noi, bărbaţii. Cu ochii mari
de uimire, Piskariov măsură fata din cap până-n picioare, vrând parcă să se
convingă dacă e aceeaşi care-l fermecase pe Nevski Prospekt şi-l atrăsese în
mreje. Dar ea îi sta în faţă tot atât de frumoasă, cu părul tot atât de
minunat, cu aceeaşi ochi atât de cereşti. Era fragedă; n-avea decât
şaptesprezece ani; se vedea că groaznicul desfrâu n-o copleşise demult, nu
îndrăznise să-i atingă obrajii proaspeţi, uşor îmbujoraţi – era
minunată!
Piskariov sta nemişcat în faţa ei
şi era gata, în naivitatea lui sufletească, să uite de sine ca şi mai înainte,
dar ea, plictisită de prea lunga lui tăcere, îi zâmbi cu înţeles şi-l privi
drept în ochi. Zâmbetul acesta, de o obrăznicie vrednică de milă, se potrivea
pe faţa ei, tot aşa de ciudat ca şi surâsul pietăţii pe faţa unuia care ia
mită, sau aşa cum se potriveşte un registru de contabilitate cu un poet.
Piskariov se cutremură. Ea deschise frumoasa-i gură şi începu să vorbească
ceva, dar ceva atât de prostesc şi vulgar… Ca şi cum odată cu nevinovăţia omul
şi-ar pierde şi mintea! El nu vru s-asculte nimic; era peste măsură de ridicol
şi naiv ca un copil. Şi astfel, în loc să profite de bunăvoinţa ei, în loc să
se bucure de întâmplarea asta, cum s-ar fi bucurat oricare altul, se repezi
afară ca o capră sălbatică şi fugi în stradă.
Mai apoi acasă, în camera lui,
rămase nemişcat cu capul în jos, cu mâinile căzute în lungul trupului, ca un
sărac care a găsit o perlă nepreţuită şi a pierdut-o în aceeaşi clipă,
scăpând-o în mare. „Ce frumuseţe! Ce trăsături dumnezeieştii Şi unde, în ce
loc!…” Iată tot ce-a putut spune.
Într-adevăr, mila nu ne
copleşeşte nici când mai tare decât la vederea frumuseţii atinse de suflarea
otrăvitoare a desfrâului. Urâciunea se mai poate însoţi cu desfrâul! Dar
frumuseţea, frumuseţea gingaşă, se asociază în mintea noastră numai cu
puritatea şi cu nevinovăţia! Frumoasa care-l vrăjise pe nenorocitul Piskariov era
într-adevăr o apariţie minunată, neobişnuită. Iar prezenţa ei, în cercul acela
demn de dispreţ era şi mai neobişnuită încă. Toate trăsăturile ei erau aşa de
pure, atâta nobleţe îi era întipărită pe faţa frumoasă, încât nu-ţi putea trece
prin minte că desfrâul îşi întinsese asupra-i ghiarele grozave. Ar fi putut fi
pentru un soţ pasionat un mărgăritar nepreţuit, universul, paradisul, toată
averea. Ar fi putut fi într-un modest cerc familial un astru încântător şi care
să dea dulcile ei porunci mişcând doar uşor frumoasele ei buze. Ar fi putut fi
într-un salon cu lume multă, cu parchet strălucitor, în lumina luminărilor, o
zeitate la picioarele căreia să cadă, în tăcere şi cu pietate, mulţimea de
adoratori; dar vai! Ea fusese azvârlită în prăpastie cu un hohot de râs, prin
voinţa grozavă a unui spirit diabolic care cu o sete nestinsă urmăreşte
distrugerea armoniei vieţii.
Piskariov sta în faţa luminării
pe sfârşite, cuprins de o milă sfâşietoare. Miezul nopţii trecuse demult;
clopotul din turn bătuse douăsprezece şi jumătate şi el tot mai sta nemişcat
fără să doarmă, sau să facă altceva. Profitând de imobilitatea lui, somnul
începu să-l fure încet-încet; odaia i se topi din faţa ochilor şi prin visarea
care-l învăluia treptat, numai flacăra lumânării mai licărea. O bătaie în uşă
îl făcu să tresară şi să se trezească. Uşa se deschise şi intră un lacheu
într-o livrea scumpă. Niciodată încă nu intrase în odăiţa lui retrasă o livrea
atât de scumpă – şi la o oră atât de neobişnuită. Piskariov privi lacheul
cu o curiozitate plină de nedumerire şi nerăbdare.
— Doamna
aceea… – începu lacheul, înclinându-se cu respect, – doamna
la care dumneavoastră aţi binevoit să veniţi acum câteva ceasuri, mi-a poruncit
să vă poftesc acasă la dumneaei şi v-a trimis şi cupeul.
Piskariov tăcea uimit. „Cupeul!
Lacheul în livrea! o greşeală desigur!”
— Ascultă, dragul
meu… – rosti el timid; – poate că nu aici trebuia să vii.
De bună seamă că doamna te-a trimis după altcineva, nu după mine…
— Nu, n-am greşit domnule!
Nu sunteţi dumneavoastră acela care aţi binevoit s-o însoţiţi pe doamna la casa
din strada Liteinaia, în camera de la catul al treilea?
— Eu.
— Vă rog, deci, să vă
grăbiţi! Doamna doreşte să vă vadă numaidecât şi de data asta vă pofteşte acasă
la dumneaei…
Piskariov se repezi pe scări în
jos. Într-adevăr, afară îl aştepta cupeul. Se urcă; portierele se închiseră cu
zgomot: pietrele caldarâmului răsunau sub copite şi sub roţi. Prin faţa
geamurilor de la cupeu se perinda repede perspectiva luminoasă a caselor cu
firme viu colorate. Piskariov îşi bătea capul tot drumul şi nu ştia cum să-şi
lămurească aventura asta. Casă proprie; lacheu în livrea scumpă; toate, nu se
potriveau deloc cu încăperea aceea de la catul al treilea, cu ferestrele
prăfuite şi cu clavirul dezacordat.
Cupeul se opri în faţa unei
intrări viu luminate: Piskariov fu peste măsură de surprins, văzând şiruri de
trăsuri, ferestre puternic luminate şi auzind glasuri de vizitii şi muzică.
Lacheul cel cu livrea scumpă, după ce îl ajută să coboare din cupeu, îl conduse
respectuos într-un antret cu coloane de marmoră unde o lampă lumina puternic
paltoane şi şube aruncate care încotro şi un portar cu multe fireturi de aur. O
scară uşoară, aeriană, cu balustradă strălucitoare, pe care adiau diferite
parfumuri, ducea sus. Piskariov se şi avântă pe scară şi intră în primul salon.
Se trase însă înapoi, de la cel dintâi pas, speriat de atâta lume. Îl zăpăcise
pur şi simplu mulţimea aceea nespus de pestriţă, de parcă diavolul fărâmase
lumea bucăţi şi le adunase apoi la loc, fără niciun sens, fără niciun rost.
Umerii sclipitori ai cucoanelor, fracurile negre, candelabrele, lămpile,
voalurile aeriene care fluturau în jur, panglicile diafane, şi uriaşul
contrabas care se zărea de după balustrada splendidului
balcon – totul era pentru el feeric. Văzu dintr-odată, atâţia bărbaţi
respectabili, bătrâni sau aproape bătrâni, cu stele pe fracuri, atâtea femei,
mişcându-se uşor, mândru şi graţios pe parchet, sau şezând pe scaune una lângă
alta; auzi atâtea cuvinte franţuzeşti şi englezeşti; zări atâţia tineri în
fracuri negre, deosebit de nobili la înfăţişare, care vorbeau sau tăceau cu
atâta gravitate, nu spuneau nimic de prisos, glumeau aşa de demn, zâmbeau cu
atâta respect, purtau favoriţi atât de frumoşi şi ştiau atât de bine să-şi
arate mâinile distinse atunci când îşi îndreptau cravata; femeile erau atât de
fine, pline de-o atât de desăvârşită mulţumire de sine şi
satisfacţie – şi atât de fermecător îşi coborau privirile încât… dar
înfăţişarea umilă a lui Piskariov, care se rezemase cu teamă de o coloană,
arăta că se zăpăcise cu desăvârşire. Între timp, lumea făcuse cerc în jurul
celor ce dansau. Dansatoarele pluteau uşor, învăluite în tot ce a creat Parisul
mai fin, în rochii ţesute parcă din aer, şi abia atingeau parchetul cu
picioruşele lor minunate; erau mai eterice decât dacă nu l-ar fi atins deloc.
Una dintre ele, îmbrăcată mai strălucitor şi mai scump decât toate, era şi cea
mai frumoasă. Toaleta ei vădea cea mai fină îmbinare, şi totuşi părea că aceste
lucruri n-o preocupă deloc – totul la ea era spontan, firesc.
Privea – şi parcă nu privea mulţimea de spectatori care o
înconjuraseră; frumoasele ei gene lungi se aplecau cu indiferenţă, albul
strălucitor al obrazului îţi lua şi mai mult ochii, când, înclinând capul, o
umbră uşoară i se aşternea pe fruntea fermecătoare.
Piskariov se sili să-şi facă loc
prin mulţime şi s-o privească numai pe ea, dar spre marele lui necaz, un cap
enorm, cu părul negru şi creţ i se tot aşeza în faţă; şi afară de aceasta,
lumea se înghesuise aşa de tare, încât nu îndrăznea să se mişte nici înainte,
nici înapoi, de teamă să nu atingă cumva vreun consilier intim. Izbuti totuşi
să răzbată până în faţă şi îşi privi haina, vrând să şi-o îndrepte. Doamne! ce
înseamnă asta? Era într-un surtuc murdărit de vopsele!… în grabă, uitase să se
îmbrace cum se cuvenea! Roşi până-n vârful urechilor; lăsă capul în jos şi ar
fi vrut să intre în pământ, dar n-avea unde, căci în spatele său făceau zid
Kammerjunker-ii în costume strălucitoare. Ar fi vrut să se afle cât mai departe
de frumoasa cu frunte şi gene minunate. Îşi ridică ochii, cu spaimă, ca să vadă
dacă nu cumva ea se uită la dânsul. Dar ea sta chiar în faţa lui… Doamne, ce
înseamnă asta? „Ea este!” strigă Piskariov, aproape cu glas tare.
De bună seamă că ea este, aceea
pe care o întâlnise pe Nevski Prospekt şi o condusese până acasă.
Între timp, ea îşi ridicase
genele, învăluindu-i pe toţi în privirea-i limpede.
— Vai, vai, cât e de
frumoasă! – putu să mai spună Piskariov şi răsuflarea i se opri.
Fata îşi rotea privirile de jur
împrejur, asupra acelor care doreau să-i atragă atenţia; dar deodată îşi
întoarse ochii, obosită şi indiferentă, şi privirea ei o întâlni pe aceea a lui
Piskariov. „Ce minune! Ce rai! Ajută-mă, creatorule, să nu mă copleşească!
Viaţa nu va putea cuprinde acest paradis care-mi captivează şi îmi mistuie
sufletul!”
Ea făcu un semn; dar nu cu mâna,
nici cu capul. Îl schiţă cu ochii săi fermecători, şi atât de fin şi de
imperceptibil, încât nimeni în
afară de Piskariov nu-l băgă în seamă; el însă îl văzu şi-l înţelese. Dansul
ţinu mult; muzica obosită părea că se stinge, piere, dar apoi izbucnea iar,
bubuind şi vuind; în sfârşit, se termină. Ea se aşeză pe scaun; sânul i se
ridica sub rochia vaporoasă; mâna (ce mână minunată, dumnezeule!) îi căzu pe
genunchi, mototoli rochia – şi rochia însăşi părea că respiră muzică;
iar culoarea ei liliachie, delicată îi scotea şi mai mult în evidenţă albeaţa
minunată a mâinii.
„Să ating numai această mână şi
nu mai vreau nimic. Nicio altă dorinţă n-am să mai am după aceea! Căci toate
celelalte dorinţe ar fi prea cutezătoare!”
El sta în spatele scaunului ei,
neîndrăznind nici să vorbească, nici să respire…
— V-aţi
plictisit? – îl întrebă ea; – şi eu m-am
plictisit! – Apoi, plecându-şi genele lungi, adăugă: – Văd
că mă urâţi…
— Pe dumneavoastră? Eu?
Eu, – încercă să vorbească Piskariov, zăpăcit cu totul; şi poate că
ar mai fi rostit încă o mulţime de cuvinte fără şir, dacă nu s-ar fi apropiat
un înalt demnitar cu păr des şi ondulat, care făcu câteva reflecţii plăcute şi
spirituale; în timp ce vorbeau, îşi arăta dinţii destul de
frumoşi – şi fiecare cuvânt de spirit înfigea în inima lui Piskariov
câte un cui.
În sfârşit, spre fericirea lui,
cineva puse demnitarului o întrebare.
— Cât e de
nesuferit! – rosti ea atunci, înălţându-şi ochii
divini. – Mă duc să mă aşez în celălalt capăt al salonului. Să fiţi
acolo.
Şi dispăru alunecând parcă prin
mulţime. Piskariov porni ca un nebun, făcându-şi loc cu coatele prin mulţime
până la locul indicat.
Iat-o!… Stă ca o regină, e cea
mai frumoasă, şi-l caută cu ochii.
— Sunteţi
aici, – rosti ea încet. – Am să fiu sinceră: Probabil că vi
s-au părut ciudate împrejurările în care ne-am întâlnit. Cum vă închipuiţi că
aş putea aparţine acelei categorii de făpturi demne de dispreţ, printre care
m-aţi văzut? Vi s-o fi părut ciudată purtarea mea… Dar am să vă spun o taină…
Veţi fi, oare, în stare… – continuă ea privindu-l drept în
ochi, – veţi fi în stare să nu divulgaţi niciodată taina aceasta?
— O, voi fi! Voi fi! Voi fi…
Dar în vremea asta se apropie de
ea un domn destul de bătrân şi îi oferi braţul, vorbindu-i într-o limbă
neînţeleasă. Ea îl privi pe Piskariov rugător, cerându-i parcă din ochi să
rămână acolo, s-o aştepte, dar el nu mai avea putere să asculte niciun fel de
poruncă, nici chiar una rostită de buzele ei. Porni după dânsa; mulţimea însă
îi despărţi; rochia de culoarea liliacului îi dispăru dinaintea ochilor şi el
începu să străbată încăpere după încăpere, turburat, îmbrâncindu-i pe toţi din
cale; prin odăi, în jurul meselor de joc, stăteau numai bărbaţi simandicoşi
cufundaţi într-o tăcere adâncă; într-un colţ, câţiva bărbaţi în vârstă discutau
despre superioritatea carierei militare faţă de cea civilă; în alt colţ, domni
în fracuri impecabile făceau reflecţii superficiale asupra unei lucrări în mai
multe volume a unui poet foarte productiv. Piskariov simţi cum un domn în
vârstă, cu înfăţişarea respectabilă, îl înhaţă de nasturele hainei, cerându-i
să-şi dea părerea asupra unei observaţii a lui foarte juste, dar Piskariov îl
împinse cu brutalitate, fără măcar să remarce că avea la gât o decoraţie a unui
ordin destul de însemnat. Fugi în altă încăpere, dar n-o găsi nici acolo, şi
nici în a treia încăpere. „Unde-o fi? Daţi-mi-o! Nu mai pot trăi fără s-o
privesc! Vreau s-o ascult, să aflu ce voia să-mi spună”. Însă toate cercetările
rămaseră fără rezultat. Cuprins de nelinişte şi ostenit, se retrase într-un
colţ, privind mulţimea, dar lucrurile din jur începură să se întunece pe
dinaintea ochilor lui obosiţi. În sfârşit, prinse să desluşească pereţii odăii
lui. Ridică privirea: în faţă se afla sfeşnicul, cu o flacără mică, gata să se
stingă; luminarea se topise toată, iar seul se scursese pe masă.
Va să zică dormise! Ce vis,
dumnezeule! Ce vis! De ce a trebuit să se trezească? Dacă somnul ar mai fi
durat măcar un minut, fără îndoială că ea i s-ar fi arătat iar! Prin fereastră
pătrundea o lumină ştearsă şi tulbure şi el o privi cu ciudă. Ce dezordine
cenuşie era la el în cameră! Cât de respingătoare era realitatea în comparaţie
cu visul! Se dezbrăcă repede, se culcă în pat, se înfăşură cu plapoma, vrând
să-şi recheme măcar pentru o clipă visul dus. Somnul nu întârzie. Dar în loc să
vină în vis ceea ce dorea el, i se arătă cu totul altceva: ba locotenentul
Pirogov cu pipa lui; ba paznicul academiei; ba vreun consilier de stat; ba
capul unei finlandeze pictată cândva – şi multe alte bazaconii.
Stătu culcat până la amiază,
vrând să doarmă, dar făptura ei nu-i mai apăru. Măcar o clipă să-şi mai fi
arătat trăsăturile fermecătoare; măcar o clipă să-i mai fi auzit mersul uşor;
să i se fi arătat măcar mâna ei goală, orbitor de albă, ca omătul de pe
piscurile munţilor.
Lăsă totul, uită totul, şi stătea
zdrobit, cu disperarea zugrăvită pe faţă, sub stăpânirea visului spulberat.
Nu-i venea să se apuce de nimic. Se uita absent pe fereastră; afară se vedea un
sacagiu murdar, turnând apă care îngheţa în timp ce o turna; s-auzea glasul
tremurător, ca un behăit de capră, al unui telal care striga:
— Haine… Haine vechi cumpăr!
Viaţa de toate zilele,
realitatea, îi izbeau auzul în chip ciudat. Stătu aşa până seara şi iar se
aruncă în pat, cu nesaţ. Se luptă mult timp cu insomnia dar, până la urmă, o
birui. Visă iar, dar tot un vis urât, banal. „Doamne, îndură-te! Mai arată-mi-o
măcar o clipă, o singură clipă!” Şi iarăşi aşteptă altă seară, iarăşi adormi şi
visă un funcţionar care era totodată şi funcţionar, şi fagot. O, groaznic! în
sfârşit, ea îi apăru! Iată-i căpşorul şi buclele… Se uită la dânsul… Dar aşa de
puţin… Şi apoi din nou negură, din nou un vis oarecare, un vis idiot…
În sfârşit, visurile îi deveniră
unicul scop în viaţă; şi de atunci înainte viaţa lui luă o întorsătură ciudată,
s-ar putea spune că dormea când era treaz şi era treaz când dormea…
Dacă cineva l-ar fi văzut când
stătea tăcut înaintea mesei lui goale, sau când mergea pe stradă, de bună seamă
că l-ar fi luat drept un lunatic sau un ins distrus de băuturi tari: avea
privirea ştearsă; fiind distrat din fire, însuşirea asta i se accentuase,
pusese stăpânire pe el, şi făcuse ca faţa lui să nu mai arate niciun sentiment.
Se înviora numai la căderea nopţii.
Starea aceasta îi ruină puterile,
iar când şi somnul îl părăsi, trecu prin cele mai groaznice suferinţe. Vrând
să-şi salveze unica avuţie, recurse la toate mijloacele pentru a şi-o
redobândi. Auzise că pentru a putea recăpăta somnul trebuie să iei opium. Dar
unde să găsească? îşi aminti de un persan, proprietar al unui magazin de
şaluri, care de câte ori îl întâlnea, îl ruga să-i picteze o femeie frumoasă.
Hotărî să se ducă la dânsul, bănuind că trebuie să aibă opium.
Persanul îl primi stând pe divan,
cu picioarele încrucişate sub el.
— La ce-ţi trebuie opium?
Piskariov îi povesti că nu mai are somn.
— Bine. Am să-ţi dau opium,
dar să-mi pictezi o femeie frumoasă… Să fie o adevărată frumuseţe; sprâncenele,
negre; ochii mari ca măslinele, iar eu să stau culcat lângă ea şi să fumez
ciubuc… Auzi? Să fie o adevărată frumuseţe!
Piskariov făgădui totul. Persanul
ieşi pentru o clipă şi se întoarse cu un flaconaş plin cu un lichid de culoare
închisă; turnă cu atenţie o parte din el în alt flaconaş şi i-l dădu lui
Piskariov, sfătuindu-l să nu ia mai mult de şapte picături în apă. Piskariov
apucă lacom nepreţuitul flacon, pe care nu l-ar fi dat nici pentru o grămadă de
aur, şi porni în goană spre casă. Acasă, îşi turnă câteva picături într-un
pahar cu apă şi, după ce bău, se trânti în pat.
Ce bucurie, doamne! Ea veni din
nou! Dar de data aceasta sub altă înfăţişare! o, ce frumos stătea lângă
fereastra luminoasă a unei căsuţe de ţară: Găteala ei iradia atâta simplitate,
cum numai un poet şi-ar putea-o închipui. Iar pieptănătura… doamne… ce simplă
era pieptănătura şi ce bine o prindea! Tulpănaşul din jurul gâtului svelt… totul
la ea era simplu şi plin de un gust discret peste putinţă de exprimat. Ce mers
graţios şi gingaş avea! Foşnetul paşilor şi al rochiţei ei simple părea o
muzică. Şi ce frumoasă îi era mâna strânsă într-o brăţară împletită.
— Nu mă
dispreţui, – îi spunea ea, cu lacrimi în ochi! – Nu sunt
deloc ceea ce mă crezi. Uită-te la mine, uită-te bine, şi spune-mi: sunt în
stare să fac ceea ce crezi dumneata?
— O, nu! O, nu! Fie ca cel
ce ar îndrăzni să creadă aşa, ceva, să…
Dar Piskariov se trezi înduioşat,
zdrobit, cu ochii înlăcrimaţi. „Mai bine nu te-ai fi arătat deloc! Mai bine
n-ai fi existat, ci ai fi fost o creaţie a unui pictor inspirat. Nu m-aş fi
dezlipit de pânză; mereu te-aş fi privit şi te-aş fi sărutat. Aş fi trăit şi-aş
fi respirat numai pentru tine, aşa cum trăieşti un vis minunat, şi atunci aş fi
fost fericit! N-aş mai fi avut nicio altă dorinţă; ca pe un înger de pază te-aş
fi chemat înaintea somnului şi a veghii, iar când ar fi fost să pictez ceva
dumnezeiesc şi sfânt, te-aş fi aşteptat! Dar aşa., ce viaţă groaznică! Ce folos
că ea trăieşte? Plăcută-i oare viaţa nebunului, pentru rudele şi prietenii care
l-au iubit? Doamne, ce mai e şi viaţa noastră! Veşnică dezbinare între vis şi
realitate”. Cam astfel de gânduri îl stăpâneau necontenit. Nu se gândea la
nimic altceva, aproape că nu mânca; aştepta seara şi vedenia dorită, cu
nerăbdarea şi patima unui amant. Gândurile, îndreptate numai asupra unuia şi
aceluiaşi lucru, căpătară o putere atât de mare asupra întregii lui existenţe
şi închipuiri, încât chipul râvnit îi apărea aproape în fiecare zi în situaţii
opuse realităţii, pentru că gândurile lui erau pure, ca gândurile unui copil.
Datorită acestor vise, chiar obiectul lor devenea din ce în ce mai pur, se
transfigura cu totul. Opiumul îi înfierbânta şi mai mult gândurile şi, dacă a
existat vreodată un îndrăgostit până la ultima limită a nebuniei, în chip
violent, îngrozitor, distrugător, zbuciumat, apoi nenorocitul acela a fost
Piskariov.
Cel mai plăcut dintre toate
visurile a fost cel în care i s-a arătat atelierul; era aşa de vesel şi ţinea
paleta în mână cu atâta bucurie… Ea sta lângă dânsul. Îi era soţie. Sta alături
de el, rezemată cu frumosul ei cot de speteaza scaunuluişi-i privea opera… I se
citea în ochii duioşi şi osteniţi, ce copleşită era de fericire; odaia lui era
ca un rai… Atâta lumină era acolo, atâta ordine… Doamne! Iat-o că îşi culcă pe
pieptul lui căpşorul încântător… Niciodată n-avusese un vis mai frumos! După
somnul acesta, se sculă înviorat şi mai puţin distrat. Gânduri ciudate îi roiau
prin cap; cugeta: „Poate că vreo întâmplare îngrozitoare a atras-o în acest
desfrâu, fără voia ei! Poate că sufletul ei înclină spre pocăinţă! Poate că
vrea ea însăşi să se zmulgă din situaţia îngrozitoare în care se află. Pot eu
oare să stau nepăsător şi s-o las să piară, când ar fi de-ajuns să întind mâna
şi s-o scap de la înec?” Şi gândurile îi mergeau departe. „Nu mă cunoaşte
nimeni, îşi spunea în sinea lui, şi la urma urmei, nu-mi pasă de nimeni cum
nimănui nu-i pasă de mine. Dacă ea va arăta pocăinţă curată şi-şi va schimba
felul de viaţă, atunci mă voi însura cu ea! Trebuie să mă însor cu ea şi fără
îndoială că voi face cu mult mai bine decât cei ce se însoară cu menajerele lor
şi adesea chiar cu creaturile cele mai demne de dispreţ! Fapta mea va fi
dezinteresată şi poate chiar măreaţă. Voi reda lumii cea mai desăvârşită
podoabă a ei!”
Îndată ce-şi întocmi acest plan
fantastic, simţi că se înroşeşte; se apropie de oglindă şi se înspăimântă de
chipul lui supt şi palid. Începu să se gătească cu îngrijire; se spălă, îşi
netezi părul, îşi puse fracul cel nou şi o vestă cochetă, îşi aruncă pelerina
pe umeri şi ieşi în stradă. Trase în piept aerul proaspăt şi-şi simţi inima
înviorată, ca un convalescent ieşit pentru prima dată după o boală lungă. Când
se apropie de strada aceea unde nu-i mai călcase piciorul dela întâlnirea
fatală, inima începu să-i bată tare.
Căută mult casa: părea că l-a
trădat memoria. Străbătu strada de două ori şi nu ştia în faţa cărei case să se
oprească. În sfârşit i se păru că una dintre ele seamănă cu aceea unde fusese;
urcă în fugă scările şi, după ce bătu, uşa se deschise, şi cine îi apăru în
faţă? Idealul lui, chipul misterios, originalul tablourilor visate, aceea prin
care trăia… atât de îngrozitor, atât de dureros, atât de dulce. În faţa lui sta
chiar ea; Piskariov fu cuprins de tremur; abia se mai putea ţine pe picioare de
slăbiciune, cuprins de un val de bucurie; ea sta în faţa lui tot aşa de
frumoasă, deşi ochii îi erau somnoroşi şi pe faţa care nu mai era atât de
fragedă i se furişase paloarea; era totuşi foarte frumoasă.
— A… – strigă ea,
când îl văzu şi se frecă la ochi. Era ora două după amiază. – De
ce-ai fugit de la noi atunci?
El se aşeză sfârşit pe scaun şi o
privi.
— Abia m-am trezit… m-au
adus acasă la şapte dimineaţa; am fost grozav de beată… – adăugă ea
cu un zâmbet.
Mai bine ar fi fost mută şi
lipsită de darul vorbirii decât să rostească asemenea cuvinte! Ea îi înfăţişase
pe dată ca într-un caleidoscop, toată viaţa ce-o duce. Totuşi, neţinând seama
de ce auzise şi luându-şi inima în dinţi, el se hotărî să încerce dacă
sfaturile lui au vreo putere asupra ei. Îşi făcu curaj şi începu, cu glasul
tremurător, înflăcărat, să-i arate grozăvia vieţii ei. Părea că-l ascultă
atentă, mirată, ca şi cum s-ar fi aflat în faţa unui lucru ciudat şi
neaşteptat. Zâmbind uşor ea aruncă o privire spre prietena ei care sta la o
parte şi curăţa un pieptene. Aceasta lăsă treaba şi începu şi ea să-l asculte
atentă pe acest nou predicator.
— Într-adevăr sunt
sărac… – rosti în sfârşit Piskariov după lunga lui cuvântare
moralizatoare, – dar vom munci; ne vom strădui să ne întrecem unul pe
altul, să ne facem viaţa mai bună. Nimic nu-i mai plăcut decât să ştii că-ţi
datorezi totul ţie însuţi; voi lucra la tablourile mele iar tu, vei sta lângă
mine, mă vei inspira, vei broda, sau vei face alt lucru de mână
— Şi astfel nu vom duce
lipsă de nimic.
— Cum se
poate? – îi întrerupse cuvântarea cu dispreţ;
— Nu sunt nici spălătoreasă,
nici croitoreasă, ca să lucrez.
Oh, doamne! în vorbele acestea se
arăta întreaga ei viaţă josnică; o viaţă trândavă, goală, rod de totdeauna al
desfrâului.
— Însoară-te cu
mine!… – intră în vorbă cu obrăznicie prietena ei, care stătuse până
atunci tăcută într-un colţ; – când am să fiu nevastă, am să stau
iac-aşa… – Şi făcu o mutră aşa de tâmpită şi nenorocită, încât o
înveseli grozav pe frumoasa ei prietenă.
Asta era prea mult! De
nesuportat! Piskariov se repezi afară, incapabil să mai simtă şi să mai
gândească. Mintea i se turbură; rătăci prosteşte toată ziua aceea, fără nicio
ţintă, fără să vadă nimic, fără să simtă nimic. Nimeni nu ştie dacă a dormit
undeva sau nu; abia a doua zi, condus doar de un instinct, nimeri în odăiţa
lui, palid, cu o înfăţişare îngrozitoare, cu părul zburlit, cu semne de nebunie
pe faţă. Se zăvori în odaie, nu lăsă pe nimeni să intre, şi nu ceru nimănui
nimic. Trecură patru zile fără ca uşa lui să se fi deschis măcar o singură
dată; trecu o săptămână şi camera lui rămase tot închisă. Oamenii se repeziră
la uşă, începură să-l strige dar din lăuntru nu venea niciun răspuns. În
sfârşit sparseră uşa şi găsiră trupul lui Piskariov fără viaţă cu gâtul tăiat.
Jos se afla un brici plin de sânge. După mâinile crispate şi întinse înlături,
după expresia îngrozitoare a feţei, se putea vedea că mâna lui n-a lucrat
sigur; că se chinuise mult până ce sufletul păcătos să-i părăsească trupul.
Astfel s-a prăpădit nefericitul
Piskariov, victimă a unei patimi nebune, el, omul liniştit, timid, modest şi
naiv, ca un copil, purtând întrânsul scânteia talentului, care poate că s-ar fi
aprins cu timpul luminoasă şi mare. Nimeni nu i-a plâns la căpătâi; nimeni n-a
fost văzut lângă trupul lui neînsufleţit, în afară de mutra obişnuită a
comisarului de poliţie şi de faţa indiferentă a medicului de circumscripţie.
Sicriul i-a fost dus la Ohta(*) în tăcere, chiar şi fără slujbă
religioasă, iar în urma lui mergea plângând numai un paznic, fost soldat; şi
acela o lingea numai pentru că băuse o sticlă de votcă mai mult. Nici chiar
locotenentul Pirogov nu veni să vadă trupul bietului nenorocit, căruia, când
trăia, îi acordase înalta sa protecţie. Dealtfel, lui nu-i ardea de aşa ceva,
fiind preocupat de o întâmplare extraordinară. Să ne întoarcem la el.
(*) Suburbie a Petersburgului în care se află un cimitir
al sărăcimii
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu