Trei milenii de umor (42)

Nebunul curţii princiare din Urbino s-a amuzat săptămîni întregi batjocorind un nobil, greoi la minte, lipsit de spirit şi mai ales irascibil. Vrînd să scape de nebun, nobilul a angajat un spadasin, care urma să-l ucidă pe incomodul adver­sar. Nebunul curţii, prinzînd de veste, l-a anunţat pe prin­cipe de intenţia criminală a irascibilului nobil.

— Nu-ţi fie frică, l-a liniştit principele. Dacă vei fi omorît de oamenii lui, voi face, la rîndul meu, ca nobilul să-şi piardă şi el viaţa.

—     Sire, a intervenit nebunul, n-ar fi bine mai să începem cu el?

Henric al VIII-lea Tudor a hotărît condamnarea la moarte a unui ministru, acuzat de corupţie. În timp ce condamnatul străbătea străzile Londrei, condus fiind spre locul de execuţie, acesta i-a spus medicului ce-l însoţea:

—    Măsoară-mi pulsul! Sa vedem dacă bate mai repede ca de obicei!

Medicul a oprit convoiul condamnaţilor şi s-a conformat. Pulsul bătea normal. Zîmbind amar, ministrul i-a spus:

—     Spune-i majestăţii sale acest amănunt. Aşa poate muri nu­mai un nevinovat!

Popularul rege al Franţei, Henri al IV-lea s-a întors după victoria de la Arques şi, într-una din dimineţile următoare, a întîlnit, într-un apartament al Luvrului, un individ necunoscut, îmbrăcat fără gust, care privea trofeele aduse din război. Necunoscîndu-l, regele l-a întrebat:

—     Cui aparţii? Cine îţi este stăpîn?

—     Îmi aparţin mie însumi, a venit replica spusă pe un ton înţepat.

—    Atunci, amice, a conchis liniştit regele, ai un stăpîn prost...

Unul din capii bisericii de la Roma suferea de surzenie, boală care se manifesta destul de bizar. În zilele înnorate, înalta faţă nu auzea deloc şi vorbea către toţi cu tonul ridi­cat. În schimb, în zilele însorite vorbea către aceleaşi persoane calm şi măsurat. Taina acestei boli n-o cunoştea decît un tînăr abate, care-1 slujea pe papă de cîţiva ani. Într-o dimineaţă, cînd înalta faţă şi-a chemat slujitorul, acesta, fără să salute măcar, s-a dus la fereastră şi-a dat per­delele de catifea la o parte.

—     De aceea te-am chemat, a intervenit papa, ca să caşti gura pe geam?

—     O, nu, sfinţia ta, a răspuns bine dispus abatele, voiam să ştiu dacă trebuie să vă vorbesc cu voce şoptită sau din toată puterea plămînilor!

Nicolas Boileau-Despreaux, poetul care a cîntat victoriile Re­gelui Soare în versurile sale, a fost chemat de acesta ca să-i aprecieze cîteva poezii. După ce le-a citit cu atenţie, Despreaux s-a înclinat în faţa lui Ludovic XlV-lea şi i-a spus, curajos:

—     Sire, nimic nu este imposibil talentului majestăţii voastre. Aţi voit să faceţi versuri proaste şi aţi reuşit!

Avînd unele treburi la Karlsruhe, episcopul de Speyer a po­posit într-un han de pe malul Rinului. Fiind ora prînzului, el a cerut să i se pună masa. Printre alte mîncăruri, i-a fost servită şi o ştiucă grea de cîţiva pfunzi. Cînd a primit nota de plată, nu mică a fost surpriza episcopului, văzînd preţul piperat al peştelui.

—    Ştiucile sunt atît de rare pe aici? s-a mirat faţa biseri­cească.

— Ştiucile nu, în schimb episcopii da! a venit răspunsul hangiului.

Petru cel Mare şi-a dat seama că treburile în aparatul de stat de pe vremea lui merg foarte prost. Voind să îndrepte lucru­rile în mod radical, a propus sfetnicilor săi elaborarea unei legi care să pedepsească cu moartea orice furt săvîrşit de vreun funcţionar public.

Procurorul imperial l-a ascultat cu mare atenţie, apoi i-a spus:

—    Dacă Luminăţia Ta dă această dispoziţie rămînem fără funcţionari. Pentru că noi cu toţii furăm într-un fel, unii mai mult, alţii mai puţin, depinde de rang şi de împrejurări.

Bineînţeles, legea n-a mai apărut.

Marinarul francez din San-Malo, Rene Duguay-Tronin a fost omul care a băgat groaza în flota anglo-olandeză, cu prilejul luptelor navale ce au avut loc între anii 1693— 1703, de-a lungul Canalului Mînecii. Ludovic al XIV-lea îl asculta cu plăcere pe tînărul lup de mare povestindu-şi is­prăvile cu .vioiciune şi modestie. Primit într-o zi la Louvre, ofiţerul povestea asistenţei desfăşurarea unei lupte navale la care a luat parte şi vasul inamic „Gloria".

—     Am ocolit un vas de linie care se scufunda şi i-am po­runcit „Gloriei" să mă urmeze... a spus Duguay-Tronin, fără să facă altceva decît să relateze desfăşurarea luptei.

—    Si ea te-a ascultat! l-a întrerupt rîzînd Ludovic al XlV-lea.

La porţile Parisului garda de onoare a înţîmpinat caleaşca dogelui Veneţiei, venit la; curtea lui Ludovic al XIV-lea, ca să duca tratative în vederea încetării ostilităţilor cu Franţa. Ajunşi la destinaţie, un ofiţer francez l-a întrebat pe înaltul oaspete:

—  Ce vă place cel mai mult în capitala Franţei?

—    Că sunt aici! a răspuns vesel dogele.

Prinţul de Orange a fost chemat la Louvre, unde i-a fost în­credinţată o misiune secretă. Un ofiţer curios l-a rugat pe prinţ să-i împărtăşească şi lui secretul misiunii.

—    Crezi că ai fi capabil să-mi păstrezi secretul dacă ţi l-aş încredinţa? l- a întrebat prinţul cu un aer conspirativ.

—    Desigur, mon Prince!

—    Şi eu de asemenea!...

Friedrich cel Mare aprecia punctualitatea, pedanteria şi ordinea. Într-o zi, el a întrebat un paj dacă i-a hrănit cîinele favorit. A primit un răspuns concis, într-o formă militărească:

—    Întîi Majestatea Voastră, apoi cîinele şi la urmă eu!

Lui Friedrich i-a plăcut foarte mult răspunsul. Peste un sfert de ceas, cînd pajul s-a întors în cameră, Friedrich al II-lea i-a spus:

—    Mie cafea, cîinelui biscuiţi, iar ţie ceasul acesta!

În ajunul declanşării războiului de şapte ani, ambasadorul englez la Berlin i-a transmis un mesaj lui Friedrich cel Mare şi a încheiat cu următoarele cuvinte:

—    Cu ajutorul lui Dumnezeu vom provoca şi cîştiga răz­boiul!

—    Cum? s-a mirat Friedrich. Dumnezeu este de asemenea aliatul vostru?

—    În mod cert, a zîmbit ambasadorul. În plus, este singu­rul care nu ne costă subsidii.

Acelaşi Friedrich a vizitat la Dresda palatul contelui Heinrich von Bruhl. Văzînd impozanta colecţie de peruci a aces­tuia, regele a exclamat:

—    Colosal! Ce de peruci, pentru un om care nu avea cap!

P41