Cosmicomicăriile lui Italo Calvino(5, 4)

Fără culori

Înainte de formarea atmosferei şi a oceanelor, Pămîntul avea probabil aspectul unei mingi cenuşii care se rotea în spaţiu. Cum este Luna acum: razele ultra­violete iradiate de Soare distrug culorile dacă nu sînt trecute prin filtru; din această cauză rocile de pe suprafaţa lunară, în loc să fie colorate ca cele terestre, sînt de un cenuşiu mort şi uniform. Faptul că Pămîntul are un aspect multicolor, se datorează atmosferei care filtrează acea lumină distrugătoare.

Puţin cam monoton — confirmă Qfwfq — dar odihnitor. Mergeam mile şi mile foarte repede, cum se umblă cînd nu e aer împrejur, şi nu vedeam decît cenuşiu peste cenuşiu. Contraste nete nu erau: albul, albul propriu-zis, dacă era, se afla doar în centrul Soarelui, dar nu-ţi puteai nici măcar îndrepta privirea într-acolo; negru de tot nu era nici chiar întunericul nopţii, dat fiind marele număr de stele veşnic vizibile. Mi se deschideau în faţă orizonturi neîntrerupte de lanţuri muntoase care de-abia răsăreau, cenuşii, în jurul cîmpurilor cenuşii de piatră; şi oricît aş fi traversat continente şi continente, nu ajungeam nici­odată la vreun mal, pentru că oceanele şi lacurile şi fluviile zăceau cine ştie unde sub pămînt.

Întâlnirile erau rare pe vremea aceea: eram atît de puţini! Cu ultravioletele, ca să poţi rezista, nu trebuia să ai pretenţii prea mari. Mai ales lipsa de atmosferă se făcea simţită în multe feluri, vezi de exemplu meteorii: cădeau din toate părţile spaţiului fiindcă lipsea stratosfera de care se lovesc acuma ca de un acoperiş, dezintegrîndu-se acolo. Apoi, liniştea: degeaba strigai! Fără aer care să vibreze, eram cu toţii surzi şi muţi. Şi temperatura? Nu exista nimic îm­prejur care să păstreze căldura Soarelui: noaptea se lăsa un ger de înţepeneam. Din fericire scoarţa terestră se încălzea pe dedesubt, cu toate minereurile acelea topite care se comprimau în măruntaiele planetei; nopţile erau scurte (ca şi zilele: pămîntul se rotea în jurul său mai repede); eu dormeam lipit de o stîncă foarte caldă; iar împrejur era un frig uscat, mai mare plăcerea. Pe scurt, în ceea ce priveşte clima — ca să fiu sincer — eu personal nu mă puteam plînge.

Printre atîtea lucruri indispensabile de care duceam lipsă, veţi înţelege că absenţa culorilor era problema cea mai neînsemnată: chiar dacă am fi ştiut că există, le-am fi considerat ca pe un lux cu totul nepotrivit. Unicul inconvenient: efortul ochilor cînd trebuia să cauţi ceva sau pe cineva; totul fiind la fel de incolor nu exista o formă care să se distingă clar de ceea ce era în spatele sau împrejurul ei. Cu greu reuşeai să identifici lucrurile care se mişcau: rotirea unui frag­ment de meteorit, sau deschiderea şerpuitoare a unei prăpăstii seismice, sau ţîşnirea unui lapil vulcanic.

În ziua aceea alergam printr-un amfiteatru de stînci poroase ca bureţii, găurit tot de arcuri în spatele cărora se deschideau alte arcuri: într-un cuvânt, un loc acci­dentat în care absenţa culorilor se împestriţa de nuanţe de umbre concave. Iar printre pilaştrii acestor arcuri văzui ca o scânteiere incoloră fugind repede, dis­părând şi reapărînd mai încolo: două luminiţe împe­recheate care apăreau şi dispăreau brusc; încă nu-mi dădusem seama ce erau, şi o şi luasem la fugă, îndră­gostit, urmărind ochii Aylei.

Pătrunsei într-un deşert de nisip: înaintai înfundîndu-mă între două dune oarecum diferite dar cu toate acestea aproape identice. În funcţie de punctul din care le priveai, crestele dunelor păreau reliefuri de trupuri întinse. Colo părea să se modeleze un braţ acoperind un sîn gingaş, cu palma întinsă sub un obraz înclinat; mai încolo ieşea parcă un picior tînăr cu degetul mare graţios. Stînd neclintit ca să observ acele analogii posibile, îmi trebui cîtva timp pînă să-mi dau seama că sub ochii mei nu se afla o creastă de nisip ci obiectul urmăririi mele.

Zăcea, incoloră, biruită de somn, pe nisipul incolor. Mă aşezai alături. Era vremea — acuma ştiu — în care era ultravioletă se apropia de sfîrşit pentru planeta noastră; un mod de existenţă pe punctul de a se termina îşi desfăşura suprema frumuseţe. Nicicînd, pe pămînt, nu fusese creat ceva la fel de frumos ca fiinţa de lîngă mine.

Ayl deschise ochii. Mă văzu. La început cred că nu mă deosebi — cum mi se întîmplase şi mie — de restul acelei lumi nisipoase; apoi recunoscu în mine prezenţa necunoscută care o urmărise şi o cuprinse spaima. Dar pînă la urmă păru să-şi dea seama de substanţa noastră comună şi-mi aruncă o privire timidă şi surîzătoare în acelaşi timp, care mă făcu să scot un chelălăit mut de fericire.

Mă apucai să fac conversaţie, numai prin gesturi. 
—    Nisip. Nu nisip — spusei, arătînd mai întâi lucrurile ce ne înconjurau iar apoi spre noi amîndoi.

Făcu semn că da, că înţelesese.

      —    Stîncă. Nu stîncă — făcui, aşa ca să continui să dezvolt acea temă.

Era o epocă în care nu dispuneam de multe noţiuni: a reprezenta, de exemplu, ce eram noi doi, în ceea ce aveam comun şi diferit, nu era o treabă uşoară.

      —    Eu. Tu nu eu — încercai să explic prin gesturi.

Fu contrariată de această afirmaţie.

      —    Ba da. Tu ca eu, dar aşa şi aşa — mă corectai.

Se linişti puţin dar nu avea încă încredere deplină,

      —    Eu, tu, împreună, fugi, fugi — încercai să spun.

Izbucni în rîs şi o rupse la fugă.

Alergam pe creasta vulcanilor. În cenuşiul amiezei fluturarea părului Aylei şi limbile de foc care se înălţau din cratere se confundau într-o palidă şi asemănătoare bătaie de aripi.

      —    Foc. Păr — îi spusei. Foc egal păr.

Părea convinsă.

      —    Nu-i aşa că-i frumos?! întrebai.

      —    Frumos — răspunse.

Soarele cobora deja într-un apus albicios. Pe un povîrniş cu pietre opace, sub razele care băteau pieziş, cîteva prinseră să strălucească.

      —    Pietre acolo nu la fel. Nu-i aşa că-i frumos? spusei.

      —    Nu — răspunse ea şi îşi întoarse privirea.

      —    Pietre acolo nu-i aşa că-i frumos? insistai, ară­tând spre cenuşiul lucios al pietrelor.

      —    Nu; refuza să se uite.

      —    Ţie, eu, pietre acolo! îi oferii.

      —    Nu, pietre aici! răspunse Ayl şi apucă un pumn din cele opace; dar eu fugisem înainte.

Mă întorsei cu pietrele lucioase pe care le culesesem, dar trebui s-o forţez ca să le ia.

      —    Frumos! încercam s-o conving. 
     —  Nu! protesta, apoi le privi; departe acum de acel reflex al soarelui, deveniseră opace ca şi celelalte; şi numai atunci spuse: Frumos!

Se lăsă noaptea, prima pe care o petrecui îmbrăţişat, dar nu de o stîncă, şi poate de aceea mi se păru dure­ros de scurtă. Iar dacă lumina tindea în fiecare clipă s-o şteargă pe Ayl, să mă facă să mă îndoiesc de pre­zenţa ei, întunericul îmi redădea siguranţa că ea era acolo.

Se ivi din nou ziua colorînd Pămîntul în cenuşiu; iar privirea mea căuta de jur împrejur şi n-o vedea. Scosei un ţipăt mut:

      —    Ayl! De ce-ai fugit?

Dar ea se afla în faţa mea şi mă căuta de asemeni şi nu mă zărea şi ţipă în tăcere:

      —    Qfwfq! Unde eşti?

Pînă cînd privirea noastră se reobişnui cu lumina aceea înceţoşată şi putu să recunoască relieful unei pleoape, al unui cot, al unui şold. Atunci aş fi vrut s-o umplu pe Ayl de daruri, dar nimic nu mi se părea demn de ea. Căutam tot ce s-ar fi deosebit oarecum de suprafaţa uniformă a lumii, tot ce putea fi mai pestriţ, o pată. Dar îmi dădui seama repede că Ayl şi cu mine aveam gusturi deosebite, dacă nu chiar opuse: eu căutam o altă lume dincolo de lustrul fără culoare care acoperea lucrurile, şi pîndeam orice semn, orice indiciu (de fapt ceva începea să se transforme: în anumite puncte absenţa culorii părea străpunsă de licăriri schimbătoare). Ayl, în schimb, era o locui­toare fericită a liniştii care domneşte acolo unde nicio vibraţie nu e posibilă; pentru ea, tot ceea ce dădea semne să rupă absoluta neutralitatea vizuală era o disonanţă stridentă; pentru ea, acolo unde cenuşiul îşi stinsese orice dorinţă îndepărtată chiar de a fi alt­ceva decît cenuşiu, doar acolo începea frumuseţea.

Cum puteam să ne înţelegem? Niciun lucru din lume, aşa cum se prezenta privirilor noastre, nu ajun­gea pentru a exprima ceea ce simţeam unul pentru celălalt, dar în timp ce eu eram nerăbdător să smulg lucrurilor vibraţii necunoscute, ea voia să reducă ori­care lucru la acel dincolo incolor al ultimei sale sub­stanţe.

Un meteorit străbătu cerul pe o traiectorie care trecu prin faţa Soarelui; învelişul său fluid şi incan­descent servi pentru o clipă drept filtru razelor solare şi deodată lumea fu scufundată într-o lumină nemai­văzută. Abisuri vineţii se deschideau la poalele unor stînci abrupte portocalii, iar mîinile mele violete arătau spre bolidul de un verde aprins, în timp ce un gînd pentru care nu existau încă vorbe dădea să-mi izbucnească din gîtlej:

      —    Asta pentru tine! De la mine asta pentru tine asta da da e frumos!

Şi în acelaşi timp mă întorsei brusc, nerăbdător să văd în ce fel nou strălucea Ayl în transfigurarea ge­nerală: şi nu o văzui, ca şi cum în fărâmiţarea neaştep­tată a spoielii incolore ar fi găsit chip să se ascundă şi să se strecoare afară prin crăpăturile mozaicului.

      —    Ayl! Nu-ţi fie teamă. Ayl! Vino şi priveşte!

Dar arcul meteoritului se şi îndepărtase de Soare, iar Pămîntul era învăluit din nou de cenuşiul dintotdeauna, încă şi mai cenuşiu pentru ochii mei orbiţi, o culoare nedesluşită şi opacă, iar Ayl nu era acolo.

Dispăruse, într-adevăr. O căutai zile şi nopţi de-a rîndul. Era epoca în care lumea încerca formele pe care urma să le ia mai apoi: le încerca cu materialul pe care-l avea la dispoziţie, chiar dacă nu era cel mai potrivit, fiind de la sine înţeles că nimic nu era de­finitiv. Copaci de lavă de culoarea fumului întindeau ramuri contorsionate de care atîrnau frunze subţiri de ardezie. Fluturi de cenuşă zburau peste pajişti de argilă şi se aşezau pe margarete opace de cristal. Ayl putea fi umbra incoloră care se legăna pe o ramură a pădurii incolore, sau care se apleca să culeagă sub tufişuri cenuşii ciuperci cenuşii. De o sută de ori crezui că o zărisem şi de o sută de ori că o pierdusem. Trecui peste cîmpiile pustii şi ajunsei în ţinuturi locuite. In vre­mea aceea, presimţind schimbările care urmau să aibă loc, constructori obscuri modelau imagini premature ale unui posibil viitor îndepărtat. Trecui printr-o me­tropolă cu construcţii conice şi turnuri de piatră; de­păşii un munte străpuns de galerii subterane pustii; ajunsei la un port ce se deschidea la o mare de noroi; intrai într-o grădină în care se înălţau spre cer, din brazde de nisip, menhire înalte.

Pe piatra cenuşie a menhirelor erau desenate ner­vuri cenuşii de-abia schiţate. Mă oprii. In mijlocul parcului Ayl se juca cu prietenele sale. Aruncau în sus o minge de cuarţ şi o prindeau din zbor.

La o lovitură mai puternică mingea zbură lîngă mine şi o apucai. Prietenele se risipiră s-o caute; eu, cînd o văzui pe Ayl singură, aruncai mingea în aer şi o prinsei iarăşi din zbor. Ayl fugi după ea; eu, ascunzându-mă, aruncam mingea de cuarţ atrăgînd-o pe Ayl în locuri tot mai îndepărtate. Apoi mă arătai; ea mă certă; apoi rîse; şi ne continuarăm jocul în ţinuturi necunoscute.

In vremea aceea, straturile planetei îşi căutau cu trudă echilibrul prin cutremure. Din cînd în cînd, cîte o zguduitură ridica solul, între mine şi Ayl se deschi­deau largi crăpături peste care continuam să ne aruncăm mingea de cuarţ. Elementele comprimate în inima Pământului reuşeau să iasă afară prin aceste abisuri, şi vedeam ba apărînd nişte vîrfuri de stîncă, ba degajîndu-se nori fluizi, ba ţîşnind jeturi clocotitoare.

Tot jucîndu-mă cu Ayl, îmi dădui seama că pe scoarţa terestră se formase un fel de densitate gazoasă, ca o ceaţă care se ridica încetul cu încetul. La început ne ajungea pînă la glezne iar acuma eram cufundaţi în ea pînă la genunchi, apoi până la şolduri... La vederea acestui lucru, în ochii Aylei creştea o umbră de nesi­guranţă şi de teamă; nu voiam să o alarmez şi de aceea continuam jocul nostru ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, dar eram şi eu neliniştit.

Era o întîmplare nemaivăzută: o imensă băşică fluidă se umfla în jurul Pământului, învăluindu-l complet; în curînd avea să ne-acopere din cap pînă-n picioare, cu cine ştie ce urmări.

Aruncai mingea către Ayl peste o crăpătură ce se deschidea în sol, dar aruncătura se dovedi inexplicabil de scurtă faţă de intenţiile mele, şi mingea căzu în văgăună; devenise dintr-o dată foarte grea, ba nu, crăpătura se căscase peste măsură şi Ayl se afla acuma departe — departe, dincolo de o întindere lichidă şi unduitoare care se deschisese între noi şi care spumega lovindu-se de malul stîncos, iar eu mă întindeam peste malul acesta şi strigam: „Ayl! Ayl!“ iar vocea mea, sunetul, chiar sunetul vocii mele se propaga mai tare decît îmi închipuisem vreodată, iar valurile făceau mai mult zgomot decît vocea mea. Pe scurt: nu se mai în­ţelegea chiar nimica.

Imi dusei mîinile la urechile asurzite, şi în clipa aceea simţii nevoia să-mi astup şi nasul şi gura, pentru a nu inspira puternicul amestec de oxigen şi azot care mă înconjura, dar mai tare decît toate fu dorinţa de a-mi acoperi ochii care păreau că-mi plesnesc.

Masa lichidă ce se întindea la picioarele mele deve­nise deodată de o culoare nouă, care mă orbea şi din gură-mi ieşi un urlet nearticulat care mai apoi dobîndi un sens foarte precis: „Ayl! Marea e albastră!”

Marea schimbare aşteptată de atîta timp se petre­cuse. Pe Pămînt erau acum aer şi apă. Iar deasupra mării albastre de abia născută, Soarele apunea colorat şi el, de o culoare cu totul diferită şi mult mai violentă.

Simţeam nevoia să continui ţipetele mele nesocotite, de genul: „Ce roşu e Soarele, Ayl! Ayl, ce roşu!“

Se lăsă noaptea. Şi întunericul era diferit. Fugeam în căutarea Aylei scoţînd sunete fără cap şi fără coadă, ca să exprim ceea ce vedeam: „Stelele sunt galbene! Ayl! Ayl!"

Nu o găsii nici în noaptea aceea şi nici în zilele şi nopţile următoare. Împrejur, lumea etala mereu culori noi, nori trandafirii se adunau în cumuluşi violeţi care descărcau fulgere aurii; după furtuni lungi, curcubee anunţau nuanţe care nu se mai văzuseră, în toate combinaţiile posibile. Clorofila cîştigase teren: muşchi şi ferigi înverzeau în văile străbătute de torente. Acesta era, în sfârşit, decorul demn de frumu­seţea Aylei; dar ea nu era acolo! Şi fără ea tot acest fast multicolor mi se părea inutil, irosit în van.

Străbăteam din nou Pămîntul, revedeam lucrurile pe care le ştiusem cenuşii, uluit de fiecare dată cînd descopeream că focul e roşu, gheaţa albă, cerul albastru, pămîntul brun, că rubinele aveau culoare de rubin, topazele, culoare de topaz, şi smaragdele culoare de smaragd. Iar Ayl? Cu toată imaginaţia nu reuşeam să-mi închipui cum s-ar fi arătat privirilor mele.

Regăsii grădina cu menhire, năpădită acum de verdele copacilor şi al ierburilor. În bazine cu fîntîni arteziene înotau peşti roşii, şi galbeni, şi albaştri. Prie­tenele Aylei săreau încă pe pajişti, aruncînd mingea irizată: dar ce mult se schimbaseră! Una era blondă cu pielea albă, una brună cu pielea măslinie, una şatenă cu pielea roză, una roşcată plină de nenumăraţi pistrui încântători.

      —    Dar Ayl? ţipai. Dar Ayl? Unde e? Cum e? De ce nu e cu voi?

Buzele fetelor erau roşii, dinţii albi iar limba şi gingiile roze. Roz era şi sfîrcul sînilor. Ochii erau albaştri ca marea, negri ca mura, castanii şi verzi.

      —    Dar... Ayl... răspundeau. Nu mai e... Nu ştim... şi-şi continuau jocul.

Încercam să-mi închipui părul şi pielea Aylei în toate culorile posibile dar nu reuşeam, şi tot căutînd-o exploram suprafaţa globului.

„Dacă nu e aici sus — îmi spusei — asta înseamnă că e dedesubt", şi la primul cutremur mă aruncai într-o prăpastie, jos, jos în măruntaiele Pământului.

      —    Ayl! Ayl! chemam în beznă — Ayl! Vino să vezi ce frumos e afară!

Răguşit, tăcui. Şi în clipa aceea îmi răspunse vocea Aylei, supusă şi calmă.

      —    Sst. Sunt aici. Ce ţipi aşa? Ce vrei?

Nu se vedea nimic.

      —    Ayl! Ieşi cu mine! Dacă ai şti, afară...

      —    Nu-mi place afară.

      —    Dar tu, înainte...

      —    Înainte era înainte. Acuma e altceva. S-a întîmplat toată încurcătura aia.

Minţii: 
—    Dar nu, a fost o schimbare momentană de lumină. Ca atunci cu meteoritul! Acuma s-a terminat. Totul e ca înainte. Vino, nu-ţi fie teamă.

Dacă iese, mă gîndeam, după prima clipă de zăpăceală, se va obişnui cu culorile, va fi mulţumită şi va înţelege că am minţit spre binele ei.

      —    Spui drept?

      —    Ce interes aş avea să te mint? Hai, te conduc afară.

      —    Nu. Du-te tu înainte. Eu te urmez.

      —    Dar sunt nerăbdător să te văd.

      —    O să mă vezi numai cum o să-mi placă mie. Du-te înainte şi nu te întoarce.

Zguduiturile telurice ne deschideau drumul. Stratu­rile de roci se deschideau în evantai şi noi înaintam printre crăpături. Auzeam în spatele meu pasul uşor al Aylei. Încă un cutremur şi eram afară. Fugeam prin grădini de bazalt şi granit care se desfăceau ca paginile unei cărţi: în fund se căsca o spărtură prin care puteam ajunge la aer liber, prin deschizătură se zărea scoarţa Pământului însorită şi verde, lumina îşi făcea loc ca să ne întîmpine. Iată: acuma voi vedea aprinzîndu-se culorile şi pe faţa Aylei... Mă întorsei s-o privesc.

Ii auzii ţipătul care se retrăgea în întuneric, ochii mei orbiţi încă de lumină nu distingeau nimic, apoi zgomotul cutremurului domină totul şi un perete stîncos se înălţă dintr-odată, vertical, despărţindu-ne. 
—  Ayl! Unde eşti? încearcă să treci de partea asta, repede, înainte ca stînca să se fixeze! şi fugeam de-a lungul peretelui căutând o trecătoare, dar suprafaţa netedă şi cenuşie se întindea compactă, fără nicio fisură.

Un lanţ muntos uriaş se formase în punctul acela. In timp ce eu fusesem proiectat afară, la aer liber, Ayl rămăsese în spatele peretelui stîncos, închisă în viscerele Pămîntului. 
—  Ayl! Unde eşti, Ayl? De ce nu eşti aici? — şi-mi întorceam privirea spre peisajul ce se întindea la picioarele mele. Atunci, dintr-odată, acele pajişti verzi ca mazărea pe care înfloreau primii maci stacojii, acele cîmpii galbene ca lămîia, care dungau dealurile roşcate coborînd spre o mare plină de sclipiri albastre, totul îmi apăru atît de insipid, atît de banal, de fals, atît de contrastant cu fiinţa Aylei, cu lumea Aylei, cu ideea despre frumuseţe a Aylei, încît înţelesei că locul ei nu putea fi aici. Şi îmi dădui seama cu durere şi groază că eu rămăsesem aici, că n-aveam să mai pot scăpa niciodată de acele străluciri aurii şi argintii, de norişorii care-şi schimbau culoarea de la albastru la rozaliu, de frunzuliţele verzi care îngălbeneau în fie­care toamnă, şi că lumea desăvîrşită a Aylei era pierdută pe vecie, astfel încît nu mai puteam nici măcar să mi-o închipui, şi nu mai rămînea nimic care să mi-o amin­tească, nici măcar pe departe, nimic în afară de peretele rece de piatră cenuşie.

P3

P4 Totul intr-un punct