Mici intamplari cu animale (189)

La începutul lui mai mă găseam într-o pădure de cîmp, cu­rios să văd mai ales cum se prezintă în anul acesta corniţele căpriorilor. Inaintea mea tăietură cu seminceri bătrîni, la spate pădure mare, încheiată. Ieşisem prea devreme şi aveam răgaz ca, pînă să scapete soarele, să mă bucur de multele lucruri fru­moase pe care le poate vedea omul într-o asemenea după-masă de primăvară. Unde arunci ochii e viaţă. Or, viaţa — copac, floare, gîză, pasăre, mamifer, orice — e plină de frumuseţi şi de lucruri minunate.

Astfel am petrecut cu atenţie isteţimea şi hărnicia unui ţoi (Sitta europaea) care, în acrobaţii fără sfîrşit, se căţăra pe scoarţa crăpată a unui stejar, scormonea sub ea, căuta insecte, viermuşori — hrană. Mi se părea ciudat că din cînd în cînd zboară la alt copac din marginea pădurii, rămîne acolo doar o clipă şi apoi se întoarce iarăşi la lucru, la semicercul din apropierea mea. Am observat apoi că duce cîte ceva în cioc. Acest du-te-vino îl făcea cu atîta regularitate, încît mi-a bătut la ochi şi, crezînd că duce hrană la puii surprinzător de timpurii, am început să iscodesc locul spre care ducea ţoiul mîncarea. Am descoperit însă nu cuib şi nu pui, ci o pasăre adultă — tot ţoi — care stătea singură pe o cracă. După coloritul penelor, atît de viu la bătrîni şi şters la pui, am putut constata fără nicio greutate că nu era pui. Stătea aproape nemişcat şi primea hrana pe care ţoiul cel harnic o aducea întruna. Că nu era pui, vedeam şi din faptul că era singur, nu zbătea din aripi nerăbdător şi nu cerşea cu gura căscată, aşa cum fac puii atunci cînd părinţii le aduc de mîncare, ci primea hrana oarecum cu indiferenţă. Dar scotea cîte un „sit-sit" destul de tare ca să-l pot auzi si eu.

Cînd vezi scene de felul acesta, chiar fără să vrei încerci o tălmăcire şi eşti prea uşor ademenit să faci analogii cu motivele şi sentimentele care pornesc acţiunile omeneşti; uneori însă nu greşeşti. Aşa, aveam impresia că sunt martorul unei acţiuni de milă, de frăţietate între aceste două păsări de acelaşi neam. Va fi bolnavă, neputincioasă miluita, care nu-şi poate agonisi hrana singură. Dar aceasta nu se prea potriveşte cu firea ţoilor. Ei fac parte dintre păsările care caută mai puţin societatea semeni­lor lor şi, ciudat, mai bucuros se asociază cu alte păsărele decît cu cele din neamul lor. Explicaţia de mai sus prea e după etalon omenesc; nu cred să fie bună.

Alta: pe vremea aceasta ţoii cuibăresc. In cuibul din borta copacului cloceşte numai femeiuşca. Ea e hrănită de soţul cre­dincios. Deci ar fi o pereche, iar cloşca primeşte hrana. Şi aici este însă un „dar". De obicei clocitoarea nu-şi părăseşte cuibul, bărbatul îi aduce mîncarea chiar la cuib, tocmai pentru ca ouăle să nu fie lăsate descoperite nicio clipă. De data asta, pasărea hrănită era departe de cuib şi, dacă ar fi cloşcă şi totuşi s-a hotărît să se ridice şi să iasă în lume, mi se pare că n-ar sta atît de leneşă, aşteptînd darul, ci ar umbla şi ea după agoniseală. Puţină mişcare i-ar cădea şi ei bine, mai ales că în firea ţoilor e vioiciune, mişcare necontenită. O bună jumătate de ceas am putut vedea că dăruita nu s-a mişcat de pe creanga ei, mulţu­mindu-se să primească hrana de-a gata. Şi acolo a rămas ciudata pereche.

N-am putut dezlega... problema. Dar am putut să mă încînt liniştit de frumuseţea penelor acestor păsări şi de isteţimea celui ce se hărnicea după hrană, ca şi de devotamentul lui — fie că era milostiv sau soţ grijuliu. Şi mi-am pus încă o întrebare. Avem noi încă o pasăre mică, mult mai modestă în culorile penelor, care se hrăneşte ca şi ţoiul, căţărîndu-se pe coaja copacilor şi scoţînd de acolo insecte. E cojoaica (Certhia familiaris). Ţoiul se caţără cum îi place, cînd cu capul în sus, cînd cu el în jos. Cojoaica numai într-un fel: porneşte de jos, de la rădăcina copacului, şi înaintează în spirală pînă sus, ca apoi să revină iarăşi în zbor lîngă rădăcină şi să facă altă cale spirală în sus. Niciodată nu coboară pe trunchi cu capul în jos, cum face adeseori ţoiul. Măcar că la ghearele ascuţite pe care le are ar putea-o face.
Ionel Pop - Instantanee din viata animalelor