O poveste marca Stefan Zweig(1)

Leporella(1)

Oficial, se numea Crescentia Anna Aloisia Finkenhuber. Avea treizeci şi nouă de ani, se născuse nelegitim, şi era originară dintr-un mic sat de munte, de pe valea Ziller-ului. La rubrica „semne particulare” din condicuţa ei de servitoare, era trasă de-a curmezişul o linie. Însă dacă funcţionarii ar fi ţinuţi să facă şi descrieri caracterologice, o privire superficială le-ar fi fost de ajuns ca să poată însemna fără greş în spaţiul acela: aduce cu un cal de munte, istovit, foarte osos şi uscăţiv. Căci avea ceva într-adevăr cavalin în expresia buzei sale inferioare, atârnând greu în jos, în ovalul prelung şi în acelaşi timp dur al obrazului bronzat, în ochii apatici, fără gene şi mai cu seamă în părul gros, pâslos, lipit cu grăsime, în şuviţe, pe frunte. 

     De asemeni, din mersul ei se desprindea încăpăţânarea de catâr a calului alpin care, iarna şi vara, pe munţi în sus, pe munţi în jos, pe cărări bolovănoase, poartă ursuz, cu acelaşi tropot hurducat, aceleaşi samare de lemn. Crescenz avea obiceiul, când scăpa de jugul muncii, să picotească prosteşte, cu mâinile slab împreunate, sprijinită în coatele depărtate pieziş, cum stau animalele în grajduri şi cu simţurile ca puse la odihnă în teaca lor. La ea, toate erau aspre, ca de lemn şi greoaie. Gândea anevoie şi pricepea încet, fiecare gând nou picura doar înăbuşit, ca printr-o sită deasă, în cercul raţiunii ei. Dar când, în cele din urmă, absorbea ceva nou, îl ţinea cu lăcomie şi cu tenacitate. Nu citea niciodată, nici ziare, nici cartea de rugăciuni, îi venea greu să scrie, iar literele stângace din caietul ei de bucătărie semănau ciudat cu propria-i figură masivă ce se contura pretutindeni, colţuroasă şi vădit fără urmă de feminitate. La fel de dur ca oasele, fruntea, şoldurile şi mâinile, îi era şi glasul care, în ciuda sunetelor guturale joase, din Tirol, scârţâia totdeauna ruginit — de altfel, lucrul nu era de mirare, căci Crescenz nu schimba cu nimeni o vorbă de prisos. Nici nu o văzuse cineva vreodată râzând; în privinţa asta, felul ei de a fi era de asemeni cu totul animalic, căci iată ce este poate şi mai cumplit decât pierderea graiului: creaturilor inconştiente ale lui Dumnezeu nu li s-a dăruit râsul, această fericită izbucnire spontană a simţirii.

Copilă din flori, a cărei întreţinere căzuse în sarcina comunităţii, Crescenz se tocmise, încă de la doisprezece ani, ca servitoare, mai târziu ca rândăşoaică într-un birt, până când — din acea cârciumă de birjari unde o cunoşteau toţi datorită patimii sale de muncă tenace, îndârjite — în sfârşit a avansat la rangul de bucătăreasă într-un restaurant de vază pentru turişti. Acolo, zi de zi, Crescenz se scula la cinci dimineaţa, se apuca de treabă, mătura, aţâţa focul, curăţa, peria, deretica, gătea, frământa, călca, presa, spăla zbârnâind aşa până târziu în noapte. Concediu nu-şi lua niciodată, nu ieşea în stradă decât pentru a se duce la biserică; focul rotund care dogorea în vatră îi era soarele, miile şi zecile de mii de surcele pe care şi le tăiase de-a lungul anilor — pădurea.

Bărbaţii îi dădeau pace, fie pentru că acel sfert de secol de roboteală încrâncenată îi răpise orice feminitate, fie pentru că, băţoasă şi leneşă de gură cum era, îi repezea pe toţi care se apropiau de dânsa. Singura ei bucurie o afla în banii peşin pe care-i aduna neclintit, cu instinctul strângător al ţăranului şi al omului simplu, pentru ca, o dată ajunsă la bătrâneţe, să nu mai fie iar nevoită să înghită cu noduri, în Casa Săracilor, pâinea amară a comunităţii.

Numai de dragul banilor, această făptură mohorâtă şi-a părăsit pentru întâia oară, la treizeci şi şapte de ani, patria ei tiroleză. O mijlocitoare de profesie care, aflându-se în vilegiatură, o văzuse desfăşurându-şi, din zori până în noapte, furia activităţi, în bucătărie şi în odăi, a momit-o la Viena cu promisiunea unui salariu dublu. În timpul călătoriei cu trenul, Crescenz nu a mâncat nimic; nu a scos o silabă din gură către nimeni; cu toată amabilitatea celorlalţi pasageri, care voiseră s-o ajute să-şi aşeze în plasa de bagaje coşul greu de paie, plin cu avutul ei, Crescenz îl ţinea orizontal pe genunchii îndureraţi, căci înşelăciune şi hoţie erau singurele gânduri pe care fruntea ei butucănoasă de ţărancă le asocia noţiunii de capitală. Apoi, la Viena, în primele zile, când se ducea la piaţă era nevoie s-o însoţească cineva, fiindcă se temea de trăsuri ca vaca de automobil. Dar îndată ce se familiarizase cu cele patru străzi până la piaţă, nu-i mai trebui nimeni; cu coşul ei, trepăda fără să-şi ridice ochii, de la uşa casei până la tarabă şi înapoi, mătura, deretica, aţâţa focul la vatra nouă ca şi la cea veche, fără a observa vreo schimbare. La nouă seara, după orariul satului, se ducea să se culce şi dormea ca un animal, cu gura deschisă, până ce, dimineaţa, deşteptătorul îi detuna în urechi scularea. Nimeni nu ştia dacă se simţea bine, poate nici ea însăşi, căci nu se apropia de nimeni, la porunci răspundea doar cu un „bine! bine!” posac sau, dacă era de altă părere, cu o scurtă ridicare din umeri. Nu-i lua în seamă nici pe vecini, nici pe servitoarele din casă, iar privirile ironice ale tovarăşelor ei mai uşuratice alunecau ca apa pe tovalul indiferenţei ei. Dar odată, când una dintre fete îi imitase, în bătaie de joc, dialectul tirolez şi nu mai încetase s-o zeflemisească pe leneşa de gură, Crescenz a înşfăcat din vatră o ţandără aprinsă şi cu ea s-a repezit către fata ce ţipa îngrozită. Din ziua aceea, toţi o ocoleau pe turbată şi nimeni nu mai cuteza s-o ironizeze.

În fiecare duminică dimineaţă însă, Crescenz, în fusta ei plisată, înfoiată tare şi pe cap cu boneta ţărănească în formă de farfurie, se ducea la biserică. O singură dată, în prima ei zi de ieşire la Viena, a încercat o plimbare. Cum însă nu voia să meargă cu tramvaiul — iar de-a lungul colindului ei precaut pe străzile ce o împresurau învârtejite, nu vedea tot timpul decât ziduri de piatră — a ajuns numai până la cheiul Dunării; acolo a privit ţintă la apa curgătoare, ca la ceva cunoscut, a făcut stânga împrejur şi, tot pe lângă case şi tot evitând cu teamă mijlocul străzii, a făcut cale întoarsă. Pesemne că această primă şi unică plimbare de investigaţie a dezamăgit-o, căci de atunci nu a mai părăsit casa; duminicile, prefera să şadă cu ceva de cusut sau cu mâinile goale, la fereastră. Astfel, în obişnuita monotonie a muncii de ocnaş a Crescenzei, capitala nu a adus niciun fel de schimbare; doar că, în mâinile ei mâncate de vreme, răsfierte şi strivite, în loc să intre două hârtii albastre, ca înainte, acum, la fiecare sfârşit de lună, intrau patru. De fiecare dată, studia îndelung şi neîncrezătoare bancnotele. Le despăturea ceremonios, iar la urmă le netezea aproape cu tandreţe, înainte de a le aşeza deasupra celorlalte, în cutia de lemn galben sculptat, pe care şi-o adusese din sat. Acel mic sipet frust, greu de mânuit, era tot secretul ei, era tot rostul vieţii ei. În timpul nopţii punea cheia sub căpătâi. Unde o ţinea ziua, nimeni din casă nu ştia.

Aşa era plămădită această ciudată fiinţă omenească (dacă ar putea fi numită astfel; căci din comportarea ei tocmai omenescul se întrezărea înnegurat şi îngropat) — poate însă că numai o asemenea făptură, cu simţurile umbrite ca de nişte obrăzare, ar fi putut suporta serviciul în gospodăria, cu nimic mai prejos în privinţa ciudăţeniei, a tânărului baron von F… În general, oamenii de serviciu nu îndurau atmosfera de ceartă de acolo, mai mult decât le îngăduia, după lege, termenul de angajare. Tonul ţipător, iritat, ce se ascuţea până la stridenţa isteriei, venea de la stăpâna casei. Fiică mai vârstnică a unui fabricant foarte bogat din Essen, îl cunoscuse într-o staţiune balneară pe tânărul baron simţitor mai tânăr decât ea (de proastă nobleţe şi încă de mai proastă situaţie financiară); şi în mare grabă se căsătorise cu acel fluşturatic, frumos ca o cadră şi cu farmec aristocratic şlefuit. Dar de-abia se scursese luna de miere, şi tânăra soţie a trebuit să recunoască în sinea sa cât de îndreptăţită fusese împotrivirea pe care părinţii ei — cu spiritul lor mai curând orientat spre soliditatea şi capacitatea cuiva — o arătaseră acestei căsătorii pripite. Pe lângă numeroasele datorii trecute sub tăcere, a ieşit la iveală, după un timp scurt, că soţul, repede plictisit, acorda mai mult interes hoinărelilor sale de celibatar decât îndatoririlor conjugale. Nu era tocmai băiat rău; ba, acest semicavaler frumos avea chiar o fire jovială dar, ca toţi uşuraticii, era indolent şi de neînfrânt în vederile lui despre viaţă şi dispreţuia orice acumulare de capital în vederea dobânzilor, ca pe o stupiditate şi o zgârcenie de origine plebeiană. El dorea un trai uşor, dânsa o viaţă de familie, serioasă, ordonată, în felul celor ale burghezilor din Renania. Asta i-a călcat baronului pe nervi. Şi când, în ciuda averii soţiei sale, a trebuit să se tocmească pentru fiece sumă mai mărişoară, iar ea, prea socotită, i-a respins până şi cererea cea mai dragă — un grajd de curse — n-a mai văzut niciun motiv să se ocupe mai departe conjugal de această germană din nord, masivă, cu ceafa lată şi cu un ton zgomotos şi autoritar care-i spărgea urechile. Astfel, în tăcere, a pus-o, cum s-ar zice, pe linie moartă; fără gesturi aspre, dar nu mai puţin radical, s-a descotorosit de femeia decepţionată. În timp ce soaţa îi făcea reproşuri, baronul o asculta politicos şi, în aparenţă, cu interes; îndată însă ce se termina predica, sufla, o dată cu fumul ţigării, admonestările pătimaşe şi, netulburat, îşi făcea de cap. Această amabilitate netedă, aproape oficială, o învenina pe decepţionată mai mult decât orice împotrivire. Şi cum în faţa politeţii lui de bună educaţie, niciodată agresivă, ba chiar insinuantă, femeia rămânea dezarmată cu desăvârşire, furia acumulată îşi croia impetuos drum în altă direcţie: tuna şi fulgera împotriva servitorilor, împotriva acestor nevinovaţi îşi descărca ea cu violenţă revolta, în fond îndreptăţită, dar aici cu totul deplasată. Urmările nu au întârziat; în răstimp de doi ani, a trebuit să-şi schimbe jupânesele nu mai puţin de şaisprezece ori; o dată, după ce lovise chiar pe una dintre ele, încât lucrurile n-au putut fi aplanate decât cu preţul unei despăgubiri considerabile.

Numai Crescenz sta ca un cal de birjă în ploaie, nezdruncinată de tumultul furtunos. Nu lua partea nimănui, nu se sinchisea de nicio inovaţie, părea că nu observă cum la făpturile străine cu care, fiindu-le tovarăşe, împărţea camera de servitori, se schimbau mereu numele, culoarea părului, mirosul trupului şi purtarea. Căci nu vorbea cu niciuna dintre ele, nu-i păsa nici de uşile trântite zgomotos, nici de prânzurile întrerupte, nici de neputincioasele explozii isterice. Indiferentă, se ducea cu zel, din bucătărie în piaţă, din piaţă în bucătărie; ceea ce se întâmpla în afara acelei zone împresurate de un zid, nu o privea. Robotind, dură şi insensibilă ca o maşină, zilele treceau una după alta. Astfel, doi ani petrecuţi în capitală s-au prelins pe lângă dânsa fără vreun incident, fără a-i lărgi cumva viaţa interioară, afară că teancul de bancnote albastre din sipeţel se înălţase de un palmac iar la capătul anului, când cu degete umede a numărat bilet după bilet, magicul miar nu mai era departe.

Hazardul însă are burghie de diamant iar destinul, plin de vicleşuguri periculoase, ştie adesea să-şi croiască o cale din ungherul cel mai neaşteptat până la cele mai stâncoase naturi şi, sfredelindu-le, să le zdruncine din temelii. La Crescenz, prilejul exterior a îmbrăcat o haină aproape la fel de banală precum era dânsa: după o pauză de zece ani, i s-a năzărit din nou stăpânirii să decreteze un recensământ al populaţiei şi, spre completarea precisă a datelor personale, a trimis în toate casele formulare extrem de complicate. Baronul, neîncrezător faţă de meşteşugul scriitoricesc al servitorilor, greoi şi doar fonetic corect, a preferat să completeze cu mâna lui rubricile, pentru care motiv a poruncit să vină la dânsul şi Crescenz. Întrebând-o de nume, vârstă şi loc de baştină, a rezultat că el, vânător pasionat şi prieten cu proprietarul acelui district, vânase adesea capre negre tocmai în colţişorul alpin al Crescenzei şi că timp de două săptămâni îl însoţise un ghid chiar din satul ei natal. Ba, mai dovedindu-se şi — lucru curios! — că ghidul era un unchi al ei, iar baronul fiind în toane bune, s-a desfăşurat, dintr-un pretext întâmplător, o conversaţie mai lungă, din care a ieşit la iveală o nouă surpriză: baronul mâncase cu acel prilej o delicioasă friptură de cerb, chiar în restaurantul unde gătea dânsa. Toate astea erau nimicuri; totuşi, prin coincidenţa lor, aveau ceva deosebit, iar Crescenzei, care pentru întâia oară dăduse de un om ce-i vorbea de locul ei natal, îi părea o adevărată minune. Sta în faţa lui, cu obrajii îmbujoraţi, plină de interes şi cu stângăcie se pleca măgulită când el, trecând la un ton glumeţ, îi imita dialectul tirolez şi o tot întreba fie dacă ştie să chiuie, ca tirolezii, fie alte năzdrăvănii copilăreşti. În cele din urmă, amuzat de el însuşi, baronul, în cel mai obişnuit gen ţărănesc, i-a ars o palmă zdravănă pe dosul vârtos, iar apoi a expediat-o râzând: „Du-te acum, Cenzi dragă, şi mai na două coroane pentru că eşti de pe valea Ziller-ului”.

Nu încape vorbă: întâmplarea asta nu era în sine ceva patetic şi important. Dar convorbirea de cinci minute a produs asupra simţului subteran de mormoloc al acestei făpturi mohorâte un efect ca o piatră într-o mlaştină: abia treptat şi alene apar cercuri mişcătoare care, în clisa groasă, învălurându-se greoi mai departe, ajung încet de tot până la marginea conştiinţei. Pentru întâia dată, după ani, femeia, încăpăţânat de leneşă de gură, avusese o conversaţie personală cu o fiinţă omenească; şi-i părea supranaturală întâmplarea că tocmai cel dintâi om care-i vorbise, îi cunoştea — aici, în mijlocul acestui labirint pavat — munţii, ba că o dată şi mâncase o friptură de cerb gătită de dânsa. La care se adăuga palma jovială aplicată pe dosul ei, ceea ce, în limbaj ţărănesc este un fel de întrebare laconică şi o solicitare. Iar Crescenzei — chiar dacă nu cuteza să creadă că acest domn, elegant şi distins, îi adresase cu adevărat o asemenea cerere — acea intimitate trupească i-a trezit totuşi oarecum simţurile adormite.

Astfel, datorită unui impuls întâmplător, în lumea ei lăuntrică, ceva începu să se mişte, să împungă strat cu strat, până când, întâi nehotărât, apoi tot mai lămurit, se desprinse un sentiment nou, asemănător acelei recunoaşteri spontane cu care un câine, într-o bună zi, îşi recunoaşte, dintre toate făpturile ce-l înconjoară, pe viitorul stăpân; din acea clipă, el aleargă după dânsul, îl salută dând din coadă sau cu un lătrat, pe acela pe care soarta i l-a aşezat deasupra, i se supune de bunăvoie şi se ţine pe urmele lui pas cu pas. La fel, în viaţa cenuşie a Crescenzei, până atunci îngrădită exclusiv de cele cinci noţiuni obişnuite — bani, piaţă, vatră, biserică şi pat — pătrunsese un element nou, care pretindea spaţiu şi dădea cu forţă brutală la o parte tot ce fusese înainte. Şi aşa, cu lăcomia ţăranului care, o dată ce a apucat un lucru nu-i mai dă drumul, îşi vârî noul element adânc sub piele, până în hăţişul universului instinctual al simţurilor ei ruginite. Bineînţeles, a durat un timp până să iasă la iveală, în chip vădit, prefacerea; dar şi aceste caracteristici de început erau neînsemnate, ca de pildă: grija deosebită, plină de râvnă, cu care curăţa hainele şi ghetele baronului, lăsând mai departe în seama jupânesei rochiile şi încălţămintea baroanei. Sau o puteai vedea mai des prin coridoare şi odăi şi, când abia auzea scârţâind cheia în broasca uşii care da afară, se şi repezea cu zel în calea baronului să-i ia în primire bastonul şi pardesiul. Bucătăriei îi acorda o atenţie îndoită; ba, cu multă trudă, tot întrebând, a dat să ajungă până la hala pieţei mari, numai în scopul de a târgui o friptură de cerb. De asemeni, îmbrăcămintea ei arăta semne de îngrijire sporită.

O săptămâna sau două s-au scurs până când aceste prime mlădiţe ale simţirii ei noi au înmugurit în lumea ei interioară. A mai fost nevoie de alte săptămâni şi săptămâni pentru ca un nou gând să odrăslească alături de aceşti muguri dintâi şi dintr-o creştere şovăielnică să capete culori şi forme desluşite. Acesta nu era decât un sentiment complementar celui dintâi: o ură, la început vagă, treptat însă izbucnind neînvăluită, nudă, împotriva soţiei baronului, împotriva femeii căreia îi era dat să locuiască, să doarmă, să stea de vorbă cu el, şi care totuşi nu nutrea pentru dânsul acelaşi respect plin de abnegaţie ca ea. Fie că Crescenz — acum involuntar mai atentă — asistase la una dintre scenele umilitoare în care soţia iritată îl înjosea într-un chip atât de respingător pe baronul adorat, fie că familiaritatea lui jovială o făcea să resimtă îndoit de acut rezerva plină de îngâmfare a germanei de nord — oricum, deodată, începu să opună baroanei, care nici cu gândul nu gândea, o încăpăţânare, o duşmănie înverşunată, presărată cu mii de spini, cu mii de răutăţi mărunte. Astfel, baroana trebuia să sune de fiecare dată cel puţin de două ori până ce Crescenz, cu încetineală intenţionată şi cu o vădită lipsă de bunăvoinţă, să răspundă la chemare, iar umerii împungeau, parcă dovedeau din capul locului hotărârea ei de a se împotrivi. Poruncile le primea mută şi ursuză, încât baroana niciodată nu ştia dacă fusese înţeleasă cum trebuie; şi dacă cumva, din prudenţă, o mai întreba o dată, răspunsul era fie o clătinare înciudată din cap, fie un dispreţuitor: „Păi am auzit!” Sau, înainte să plece stăpâna casei la teatru, în chiar ultima clipă, când se repezea nervoasă prin odăi, se dovedea că o cheie importantă se rătăcise, pentru ca după o jumătate de ceas să apară, pe neaşteptate, în vreun ungher. Îi plăcea să uite regulat de mesajele şi telefoanele pe care le primea baroana, iar când aceasta o întreba, Crescenz îi zvârlea în faţă fără pic de regret: „De, am uitat şi eu!” În ochi n-o privea niciodată, poate din teama de a nu-şi putea stăpâni ura.

Între timp, neînţelegerile casnice prilejuiră scene tot mai supărătoare între soţi. Nu-i exclus ca îmbufnarea inconştientă, enervantă, a Crescenzei să fi contribuit şi ea la iritarea femeii, tot mai exaltată, sporind din săptămână în săptămână. Cu nervii slăbiţi în urma unei virginităţi prea îndelungi, pe deasupra amărâtă de indiferenţa soţului şi de ostilitatea obraznică a servitorilor, nefericita se dezechilibra tot mai mult. Zadarnic îşi hrănea cu brom şi cu veronal enervarea; cu atât mai violent i se sfâşie, după aceea, în discuţii, coarda supraîntinsă a nervilor ei; avea crize de plâns şi accese isterice şi nu afla la nimeni nici cea mai slabă compătimire sau măcar vreo umbră de sprijin. În cele din urmă, medicul îi prescrise o odihnă de două luni într-un sanatoriu, propunere pe care soţul, de altminteri foarte nepăsător, o aprobă cu o îngrijorare atât de subită, încât nevasta, din nou plină de neîncredere, la început se împotrivi. Totuşi, călătoria fu în sfârşit hotărâtă, fu aleasă şi camerista care s-o însoţească, pe când Crescenz avea să rămână singură în locuinţa largă, să-l servească pe baron.

Vestea aceasta, că domnul îi fusese dat numai ei în grijă, învioră brusc simţurile greoaie ale Crescenzei. Ca şi cum i-ar fi scuturat laolaltă, impetuos, într-o sticlă magică, toată seva şi forţa, din străfundurile făpturii ei se ridică acum un sediment ascuns de piatră, colorându-i întreaga purtare. Toropeala, plumbul din mădularele ţepene şi îngheţate se topiră dintr-o dată; părea că, de la vestea cea electrizantă, ar fi căpătat brusc încheieturi mlădioase, un mers vioi, avântat. Abia venise vorba de pregătirile de călătorie, că ea alerga de colo până colo prin odăi, pe scară în sus şi în jos, apoi înşfacă fără să i se ceară toate valizele şi le cără cu mâna ei la trăsură. Iar seara, târziu, când baronul, întors de la gară, înmâna femeii care-l întâmpinase cu zel, bastonul şi pardesiul şi, cu un suspin de uşurare, îi spuse: „Expediată în regulă!”, un lucru nemaipomenit se întâmplă. În jurul buzelor strânse ale Crescenzei care, asemeni tuturor animalelor, nu râdeau niciodată, ceva începu să se smucească forţat, să se lăţească. Gura i se strâmbă, se trase larg de-a curmezişul şi, din obrazul ei luminat tâmpeşte, izbucni brusc un rânjet atât de făţiş, atât de animalic neînfrânat, încât baronul, neplăcut surprins, se ruşină de familiaritatea lui deplasată şi, fără un cuvânt, trecu în odaia sa.

Dar acea clipă fugitivă de stinghereală trecu repede, şi chiar în zilele următoare, pe amândoi, stăpân şi slugă, îi lega un simţământ comun: bucuria de a gusta o linişte încântătoare şi o binefăcătoare neîngrădire. Absenţa doamnei măturase atmosfera de norii care o încărcaseră: soţul liberat, scăpat în sfârşit de eterna corvadă de a da socoteală, sosi chiar în seara aceea târziu acasă, şi zelul taciturn al Crescenzei îi oferea un contrast plăcut cu prea-guralivele primiri ale soţiei sale. Cu o patimă şi mai exaltată, Crescenz se aruncă în munca ei cotidiană; se scula cu noaptea în cap, făcea să strălucească totul, freca broaşte şi clanţe ca o apucată, alcătuia ca prin farmec meniuri deosebit de gustoase şi baronul, spre uimirea lui, observă chiar la primul prânz că în cinstea sa fusese scos din dulapul cu argintărie serviciul de masă cel scump, lucru care nu se întâmplă decât în ocazii speciale. Deşi în general neatent, acum baronul nu putu să nu observe atitudinea plină de solicitudine, aproape delicată, a acestei făpturi ciudate — şi, binevoitor cum era de fapt, nu fu zgârcit în a-şi exprima satisfacţia. Îi aduse laude pentru mâncare, ici-colo îi zvârli câte o vorbă prietenoasă, iar a doua zi dimineaţa — era onomastica lui — când găsi pregătit un tort împodobit artistic cu iniţialele lui şi cu blazonul familiei, făcute din zahăr, râse către ea exuberant:

— Cenzi, ai să mă deprinzi cu răsfăţul, şi ce mă fac dacă, Doamne fereşte, mi se întoarce nevasta?!

Totuşi, în primele zile încă îşi mai impuse o oarecare rezervă, înainte de a se lepăda şi de ultimele constrângeri. Apoi însă, fiind sigur, după unele indicii, de discreţia Crescenzei, începu din nou, pe deplin celibatar, să-şi facă viaţa comodă, chiar în casa lui. Fără altă explicaţie, în ziua a patra a văduviei lui ocazionale, o chemă la dânsul pe Crescenz şi, cu tonul cel mai neutru, îi porunci să prepare o cină rece pentru două persoane iar apoi să se ducă la culcare; de rest, va avea el grijă. Crescenz primi, mută, porunca. Nicio privire, niciun clipit nu trăda dacă înţelesul adevărat al acestor cuvinte pătrunsese până îndărătul frunţii ei joase. Dar cât de bine îi ghicise ea adevăratele intenţii, stăpânul avea să observe foarte curând, cu o surprindere amuzată. Seara târziu, întorcându-se de la teatru cu o coristă de la Operă, nu numai că găsi masa pusă foarte îngrijit şi împodobită cu flori, ci se dovedi că în camera de dormit patul vecin cu al lui fusese desfăcut ca o invitaţie insolentă, iar capotul de mătase şi papucii baroanei aşteptau gata pregătiţi. Văzând până unde merge atenţia acestei făpturi, soţului eliberat îi veni involuntar să râdă, şi astfel căzu ultima barieră din faţa complicităţii ei binevoitoare. Chiar dimineaţa o sună să o ajute pe uşuratica intrusă la îmbrăcat. Şi prin asta, înţelegerea tacită dintre el şi Crescenz fu pecetluită.

Tot în zilele acelea, Crescenz fu învestită cu un nume nou. Corista cea veselă, care tocmai studia rolul Donei Elvira şi căreia îi plăcea să-şi ridice în glumă tandrul prieten la rangul de Don Juan, îi spuse odată râzând:

— Cheam-o pe Leporella(*) ta!

Pe baron îl amuză numele, tocmai pentru că o parodia atât de grotesc pe costeliva tiroleză şi de atunci nu-i mai spunea altfel decât Leporella. Întâia oară, Crescenz, ridicându-şi ochii, se uită mirată; apoi însă, ademenită de armonia vocalelor neînţelesului nume, se bucură de poreclă ca de o înnobilare. De fiecare dată când zburdalnicul baron o striga aşa, buzele ei subţiri se dădeau în lături, dezgolind larg dinţii de cal cafenii, şi cu umilinţă, parcă dând din coadă, venea plecată să primească poruncile înaltului stăpân.

Numele fusese gândit ca o parodie, dar prin el, viitoarea divă aruncase pe umerii ciudatei fiinţe un veşmânt verbal care i se potrivea de minune. Căci precum acel complice, creat de Da Ponte(**), se bucura de bucuria lui Don Juan, la fel această fată bătrâna, osificată, străină de dragoste, se mândrea şi se bucura în chip straniu de aventurile stăpânului. Să fi fost numai satisfacţia de a găsi în fiecare dimineaţă patul stăpânei pe care o ura cu înfocare, răvăşit şi necinstit, ba de trupul unei tinere, ba de al alteia? Sau îi pârâia cumva prin simţuri că e şi ea părtaşă tainică? Oricum, fecioară bătrâna, severă, bigotă, vădea o sârguinţă cu totul pătimaşă de a-şi ajuta stăpânul în aventurile lui. Cum propriul ei trup, sleit, ajuns de mult, printr-o muncă de decenii, asexuat, nu o mai supăra, începu a se încălzi plăcut, cu o mulţumire de codoaşă căreia îi scapără ochii, chiar după câteva zile, văzând cum intră în camera de dormit o a doua femeie, şi curând o a treia. Ca un condiment îi bucura simţurile amorţite complicitatea aceasta şi parfumul înţepător al atmosferei erotice. Crescenz ajunse cu adevărat o Leporella şi, asemeni acelui băiat dezgheţat, era sprintenă, săritoare, vioaie. Ieşiră la iveală însuşiri ciudate, parcă scoase la suprafaţă de dogoarea acelei colaborări fierbinţi — felurite mici vicleşuguri, abilităţi, subtilităţi, apucături de spion, de om ingenios, de cercetaş mânat de curiozitate. Asculta pe la uşi, iscodea pe gaura cheii, cotrobăia prin odăi şi paturi, zbura, îmboldită de o ciudată surescitare, pe scări în sus şi în jos când abia adulmeca vreo pradă nouă şi, treptat, această stare de veghe, această participare, ahtiată după spectacol, sculpta, din învelişul lemnos al vechii ei somnolenţe, un soi de om nou. Spre mirarea generală a vecinilor, Crescenz deveni dintr-o dată sociabilă, flecărea cu jupânesele, glumea grosolan cu poştaşul, începu să se amestece în vorbăria şi bârfeala precupeţelor; şi odată, într-o seară, pe când luminile din curte erau stinse, servitoarele peste drum de odaia ei auziră ieşind pe fereastra, altminteri amuţită de mult, un zumzet curios: cu jumătate de voce huruită, Crescenz, stângace, intona unul din acele cântece alpine pe care le cântă păstoriţele din acele locuri la păşune, pe înserat. Cu ton frânt de tot, strâmbat de buzele nedeprinse, se strecura dintre ele, trudindu-se şi poticnindu-se, o melodie monotonă. Şi totuşi: suna ciudat de emoţionant şi de surprinzător. Pentru întâia oară, din vremea copilăriei sale, Crescenz încerca iar să cânte, şi sunetele grunţuroase care, din pulberea întunecată a anilor sfărâmaţi, îşi croiau anevoie drum spre lumină, te înduioşau.

---

(*) Leporello este numele unui servitor din opera muzicală „Don Juan” a lui Mozart.

(**) Libretistul operei „Don Juan” a lui Mozart.