Povestile lui Wilhelm Hauff (7)

     Selim Baruch îşi isprăvi povestirea, iar neguţătorii se arătară foarte mulţumiţi.

—   Intr-adevăr, nici nu ştim cînd s-a scurs după-amiaza, spuse unul dintre ei, dînd la o parte perdeaua cortului. Se simte adierea răcoroasă a vîntului de seară; putem să mai facem o bucată de drum.

    Tovarăşii săi se arătară de aceeaşi părere, strînseră corturile şi caravana porni iar, în aceeaşi rînduială. 

Călătoriră aproape toată noaptea; ziua, arşiţa apăsa înăbuşitor, noaptea, în schimb, era răcoroasă şi luminată de stele. Ajunseră în sfîrşit într-un loc potrivit pentru popas, ridicară corturile şi se pregătiră de odihnă. Neguţătorii îi purtară de grijă străinu­lui ca unui prieten drag. Unul îi dădu o pernă, altul o cergă, al treilea îi dărui un rob — pe scurt, fu slujit cu multă dragoste, încît străinul se simţi ca la el acasă. Cînd se treziră, începuse să se simtă zăpuşeala zilei şi hotărîră cu toţii să aştepte în locul acela pînă se va lăsa seara. După ce mîncară laolaltă, se aşezară din nou în cerc şi tînărul neguţător grăi către cel mai în vîrstă:

—   Selim Baruch ne-a dăruit ieri o după-amiază plăcută. Ce-ar fi, Ahmet, dacă ai istorisi şi tu ceva, fie din lunga ta viaţă, care de bună seamă că a fost plină de întîmplări, fie o poveste frumoasă.

    Ahmet tăcu o vreme, ca şi cînd ar fi chibzuit ce să poves­tească şi ce nu; în sfîrşit, grăi:

—   Dragi prieteni! V-aţi arătat în această călătorie buni tovarăşi de drum, iar Selim de asemenea s-a dovedit că este vrednic de încrederea mea; de aceea vreau să vă povestesc o întîmplare din viaţa mea, despre care, de obicei, pomenesc cu prea puţină plăcere şi nu în faţa oricui: Povestea Vasului Nălucă.

P6