Cosmicomicariile lui Italo Calvino (10)

Forma spaţiului

    Ecuaţiile cîmpului gravitaţional care pun în legătură curbura spaţiului cu distribuţia materiei devin încetul cu încetul adevăruri la îndemîna oricui.

Nimeni dintre voi nu-şi poate închipui ce înseamnă a cădea în gol aşa cum cădeam eu. Pentru voi, a cădea înseamnă cel mult să te arunci de la al douăzecilea etaj al unui zgîrie-nori, sau dintr-un avion cu pană de motor în timpul zborului: te prăbuşeşti cu capul în jos, bîjbîi puţin prin văzduh şi iată că se şi iveşte pământul de care te buşeşti zdravăn. Eu vă vorbesc însă de o vreme când nu exista dedesubt niciun fel de pămînt sau alt lucru solid, nici măcar un corp ceresc îndepărtat în stare să te atragă în orbita sa. Se cădea aşa, în mod nedefinit, într-un timp nedefinit. 

Coboram în vid pînă la limita extremă la care e de închipuit că se poate coborî, şi odată ajuns acolo îmi dădeam seama că limita aceea extremă trebuia să se afle mult, dar mult mai jos, foarte departe, şi continuam să cad pentru a o ajunge. Întrucît nu existau puncte de reper, nu puteam şti cît de rapidă sau lentă e căderea mea. Dacă stau să mă gîndesc mai bine, nimic nu dovedea măcar că eu cădeam într-adevăr: poate că stăteam neclintit în acelaşi loc sau mă mişcăm în sens ascen­dent; dar fiindcă nu exista nici un deasupra, nici un dedesubt, acestea erau doar probleme de cuvinte, şi la urma urmelor de ce n-aş fi continuat că cred că mă prăbuşeam, cum era firesc să cred.

Admiţând deci că se cădea, cădeam cu toţii cu aceeaşi viteză şi acceleraţie; într-adevăr, ne aflam mereu cam la aceeaşi înălţime, eu, Ursula H’x, Locote­nentul Fenimore. Nu-mi luam ochii de la Ursula H’x pentru că era foarte frumoasă şi, în cădere, avea o atitudine degajată şi relaxată. Speram s-o fac să se uite la mine din cînd în cînd, dar Ursula H’x în cădere, nu făcea altceva decît să-şi pilească şi să-şi lustruiască unghiile sau să-şi treacă pieptenul prin părul ei lung şi mătăsos, şi nu-şi întorcea niciodată ochii spre mine. Nici către Locotenentul Fenimore, trebuie să recunosc, deşi el îşi dădea toată osteneala să-i atragă atenţia.

Odată îl surprinsei — credea că nu-1 văzusem — în timp ce-i făcea semne Ursulei H’x: întâi îşi unea cele două degete arătătoare întinse unul spre celălalt, apoi îşi rotea o mînă şi arăta ceva în jos. Pe scurt, părea că se referă la o înţelegere cu ea, la o întîlnire mai tîrzie, într-o localitate de-acolo dedesubt, unde s-ar fi regăsit. Poveşti, ştiam prea bine: nu existau întâlniri posibile între noi, deoarece cădeam paralel şi distanţa dintre noi rămînea mereu aceeaşi. Dar faptul că Locotenentului Fenimore îi intraseră în cap idei de acest fel — şi că încerca să o convingă şi pe Ursula H’x — era de-ajuns ca să mă enerveze; cu toate că ea nu-i dădea apă la moară, ba chiar îi ieşea dintre buze un trâmbiţat uşor care fără îndoială — după păre­rea mea — îi era adresat lui. (Ursula H’x cădea rostogolindu-se cu mişcări leneşe, ca şi cum s-ar fi învîrtit în patul său şi era greu de spus dacă un gest de-al ei era adresat mai degrabă cuiva decît altcuiva, sau se juca de una singură ca de obicei).

Evident, şi eu la rîndul meu nu visam altceva decît să mă întâlnesc cu Ursula H’x, dar întrucît în căderea mea urmam o traiectorie absolut paralelă cu a ei, mi se părea nesăbuit să-mi manifest o dorinţă nerealiza­bilă. Desigur, privind lucrurile cu optimism, exista po­sibilitatea ca, urmîndu-ne paralelele pînă la infinit, la un moment dat ele să se atingă. Această eventualitate îmi dădea oareoari speranţe, ba chiar mă ţinea într-o stare de continuă excitaţie. Vă voi mărturisi că visasem de-atîtea ori o întîlnire între paralelele noastre, în toate amănuntele, încât acum ea făcea parte din experienţa mea ca şi cum aş fi şi trăit-o. Totul s-ar fi întâmplat dintr-o clipă în alta, simplu şi firesc: după ce mersesem atâta amar de vreme despărţiţi, fără să ne putem apropia măcar cu o palmă, după ce o simţi­sem atâta timp străină, prizonieră în traiectoria ei para­lelă, iată că la un moment dat consistenţa spaţiului, din impalpabilă cum fusese întotdeauna, ar fi devenit mai încordată şi în acelaşi timp mai moale, o îngroşare a vidului care ar fi părut că vine nu din afară, ci dinlăuntrul nostru, şi ne-ar fi strâns laolaltă pe mine şi pe Ursula H’x (mi-era de ajuns să închid ochii pentru a mi-o închipui venind spre mine, într-o atitudine care ştiam că-i aparţine, deşi diferită de atitudinile sale obişnuite: cu braţele lăsate-n jos, lipite de şolduri, răsucindu-şi încheieturile mâinilor ca şi cum s-ar fi întins şi în acelaşi timp ar fi schiţat o zvîrcolire care era totodată un fel şerpuitor de a înainta), şi iată că li­nia invizibilă pe care o parcurgeam eu şi cea pe care o parcurgea ea ar fi devenit o singură linie, în care ne-am fi contopit, iar tot ce era gingaş şi ascuns în ea s-ar fi lăsat pătruns, ar fi învăluit chiar şi, aş zice parcă, ar fi absorbit tot ceea ce pînă atunci suferise încordat în mine de singurătate, despărţire şi uscăciune.

Întocmai cum se întâmplă ca visele cele mai fru­moase să se schimbe deodată în coşmare, tot astfel îmi trecu şi mie prin cap că punctul în care s-ar fi întâlnit cele două paralele ale noastre putea fi acela în care se întâlnesc toate paralelele existente în spaţiu, şi în acest caz el n-ar mai fi însemnat întâlnirea Ursulei H’x numai cu mine, ci — ce perspectivă îngrozitoare! — şi cu Locotenentul Fenimore. Chiar în clipa în care Ursula H’x ar fi încetat să-mi fie străină, un străin cu mustăţi subţiri şi negre ar fi împărţit intimitatea noastră în mod inextricabil; singur gîndul acesta făcea să mă năpădească sfîşietoare năluciri de gelozie: auzeam ţipătul pe care întâlnirea noastră — a mea şi a ei — ni l-ar fi smuls, contopindu-se într-un unison spasmodic şi voios, şi iată că — îngheţam la această presimţire! —- în el se distingeau ţipătul ei ascuţit pătrunsă — aşa-mi închipuiam în părtinirea mea pizmaşă — pe la spate, şi în acelaşi timp ţipătul de triumf vulgar al locotenentului, dar poate că — şi aici gelozia mea devenea delirantă — ţipetele acestea — al ei şi al lui — nici nu erau chiar atît de deosebite şi distonante, ajungînd chiar la unison, împletindu-se într-un singur ţipăt, de plăcere, de ce nu, spre deo­sebire de ţipătul hohotit şi disperat care ar fi ţîşnit atunci de pe buzele mele.

In această alternare de speranţe şi nelinişti con­tinuam să cad, fără a înceta totuşi să scrutez în adîncul spaţiului pentru a zări ceva care să vestească o schim­bare actuală sau viitoare a condiţiei noastre. De cîteva ori reuşii să zăresc un univers, dar era atît de înde­părtat şi apărea atît de minuscul, mult mai încolo la stînga sau la dreapta; de-abia apucam să întrevăd cîteva galaxii ca nişte punctuleţe strălucitoare grupate în grămezi suprapuse care se roteau cu un bîzîit slab, că se şi risipeau aşa cum apăruseră, în sus sau într-o parte, atît de repede încît nu mai eram sigur dacă nu mă înşelaseră ochii.

— Acolo! Priveşte! Acolo e un univers! Priveşte acolo! Acolo e ceva! îi strigam Ursulei H’x arătînd în direcţia aceea, dar ea, cu limba strânsă între dinţi, era absorbită să-şi mîngîie pielea netedă şi lucioasă de pe picioare, în căutarea firelor de păr de prisos, foarte rare şi abia vizibile, pe care să le smulgă cu o mişcare scurtă a unghiilor strânse ca o pensetă, iar singurul semn că auzise apelul meu putea fi felul în care-şi întindea piciorul în sus, ca să profite — s-ar fi zis — de slaba lumină răsfrîntă de acea boltă îndepărtată pentru a-şi continua metodica ei inspecţie.

Inutil să mai spun cît dispreţ afişa în aceste cazuri Locotenentul Fenimore faţă de ceea ce descoperisem: dădea din umeri de-i săltau epoleţii, banduliera şi decoraţiile cu care era inutil înhămat şi se întorcea pe partea cealaltă, rîzînd prosteşte. Doar dacă nu era el acela care (când era sigur că priveam în altă parte) pentru a-i trezi curiozitatea Ursulei H’x (şi atunci era rîndul meu să râd, văzînd că ea, drept răspuns, se rotea în jurul ei într-un fel de tumbă şi se întorcea cu fundul spre el: o mişcare cam lipsită de respect, dar totuşi frumoasă la vedere, drept care, după ce mă bucuram de umilinţa suferită de rival, mă trezeam pizmuindu-l de parc-ar fi fost vorba de-un privilegiu) indica un punct trecător, în mişcare prin spaţiu, răcnind:

— Acolo! Acolo! Un univers! Uite aşa de mare! L-am văzut! E un univers!

Nu zic că minţea: afirmaţii de acest fel, după cîte ştiu eu, puteau fi atît adevărate, cît şi false. Era do­vedit faptul că, din când în cînd, treceam la mare distanţă de un univers (sau că un univers trecea la mare distanţă de noi), dar nu se putea şti dacă era vorba de mai multe universuri răspîndite în spaţiu sau era mereu acelaşi univers pe care continuam să-l întâlnim rotindu-se pe o traiectorie misterioasă, sau dacă, dimpotrivă, nu exista nici un fel de univers, iar ceea ce ni se părea că vedem era mirajul unui univers care poate că existase odată şi a cărui imagine con­tinua să se reflecte pe pereţii spaţiului ca răsunetul unui ecou. Dar mai era cu putinţă ca universurile să se fi aflat dintotdeauna acolo, înfipte în jurul nostru, şi nici să nu fi visat să se mişte, şi ca nici noi să nu ne mişcăm, iar totul să stea pe loc pentru vecie, în afară de timp, într-o beznă punctată doar de scînteieri tre­cătoare, cînd ceva sau cineva izbutea pentru o clipă să se desprindă din acea toropită absenţă de timp şi să schiţeze umbra unei mişcări.

Toate, doar ipoteze la fel de demne de luat în con­sideraţie, dar pe mine mă interesa doar ceea ce era în legătură cu căderea noastră şi cu putinţa sau neputinţa de-a o atinge pe Ursula H’x. Pe scurt, nimeni nu ştia nimic. Şi atunci, de ce îngîmfatul ăla de Fenimore îşi dădea uneori asemenea aere, ca unul care e sigur de izbîndă? Îşi dăduse seama că dacă voia să mă scoată din sărite, sistemul cel mai sigur era să pară că este în vechi relaţii de prietenie cu Ursula H’x. La un moment dat Ursula începea să coboare legănîndu-se, cu genunchii apropiaţi, mutîndu-şi greutatea corpului cînd într-o parte, cînd într-alta, unduindu-se într-un zigzag tot mai larg: toate acestea pentru a amăgi plictiseala acelei căderi fără sfîrşit. Locotenentul se apuca şi el atunci să se unduiască, încercînd să intre în acelaşi ritm cu ea, ca şi cum s-ar fi mişcat pe aceeaşi pistă invizibilă şi-ar fi dansat în sunetul aceleiaşi muzici pe care numai ei doi puteau s-o audă, ba chiar se prefăcea că o şi fluieră, cu un fel de subînţeles, de aluzie la un joc între vechi tovarăşi de chefuri. Totul era doar un bluff, îmi dădeam seama, desigur, dar reuşea să-mi bage în cap ideea că poate Ursula H’x şi Locotenentul Fenimore se întîlniseră poate mai demult, cine ştie cu cît timp în urmă, la originea traiectoriilor lor, şi la acest gînd mă cutremuram de durere, ca şi cum s-ar fi săvîrşit o nedreptate împotriva mea. Dar, judecînd mai bine, dacă Ursula şi Locotenentul ocupaseră un timp acelaşi punct din spaţiu, asta însemna că liniile respective de cădere se îndepărtaseră, şi era de pre­supus că aveau să se îndepărteze şi mai mult. Deci, în această înceată dar neîntreruptă îndepărtare a Loco­tenentului, nimic mai simplu decît ca Ursula să se apropie de mine; prin urmare, Locotenentul nu prea avea de ce să fie mândru de intimităţile lui trecute: viitorul îmi surîdea mie.

Raţionamentul care mă făcea să trag această con­cluzie nu reuşea să mă liniştească întru totul: even­tualitatea că Ursula H’x îl întîlnise deja pe Locotenent eraprin ea însăşi o nedreptate care, dacă mi se făcuse, nu mai putea fi reparată. Trebuie să adaug că trecut şi viitor erau pentru mine noţiuni cam vagi, între care nu prea puteam face o deosebire: memoria mea nu răzbea dincolo de nesfârşitul prezent al căderii noastre paralele, iar ceea ce se putuse întâmpla înainte, dat fiind că nu-mi aduceam aminte, aparţinea aceleeaşi lumi imaginare a viitorului, şi se confunda cu viitorul. Puteam deci presupune că dacă două paralele porniseră vreodată din acelaşi punct, acestea erau liniile pe care le urmam eu şi Ursula H’x (în acest caz dorul de o contopire a noastră pierdută era cel care-mi alimenta dorinţa nerăbdătoare de a o întîlni); dar mă împotri­veam să dau crezare acestei ipoteze, deoarece putea implica o îndepărtare progresivă a noastră şi eventual acostarea ei în braţele pline de galoane ale Locotenen­tului Fenimore, dar mai ales pentru că nu reuşeam să ies din prezent decît pentru a-mi închipui un pre­zent diferit, iar tot restul nu avea importanţă.

Poate că acesta era secretul: să te identifici într-atîta cu propria stare de cădere, încît să reuşeşti să înţelegi că linia urmată în cădere nu era aceea care părea, ci alta, sau să reuşeşti să schimbi acea linie în singurul fel în care putea fi schimbată, adică făcînd-o să devină aşa cum fusese într-adevăr dintotdeauna. Această idee nu-mi veni însă concentrîndu-mă asupra mea, ci privind cu ochi de îndrăgostit cît era de frumoasă Ursula H’x, chiar văzută din spate şi observînd, în clipa în care treceam pe lîngă un îndepărtat sistem de constelaţii, o arcuire a spatelui şi un fel de zvîcnire a şezutului, nu atât a şezutului în sine cît un fel de lunecare exterioară, ce părea că se freacă de şezut, provocând o reacţie de loc neplăcută a şezutului în sine. Această impresie fugitivă mă făcu să consider situaţia într-un fel nou: dacă era adevărat că spaţiul cu ceva înăuntru este deosebit de spaţiul gol, pentru că materia provoacă o curbură sau o arcuire care obligă toate liniile cuprinse în el să se curbeze sau să se arcuiască, atunci linia pe care fiecare din noi o urma era dreaptă doar în măsura în care o dreaptă poate fi dreaptă, adică deformîndu-se tot atît cît se deforma şi limpedea armonie a golului general din cauza îngră­mădirii de materie, sau răsucindu-se în jurul acelei găluşte sau neg sau excrescenţă care este universul în mijlocul spaţiului.

Punctul meu de referinţă era tot Ursula şi într-adevăr, un anumit fel al ei de a se mişca, ca şi cum s-ar fi rotit în zbor, te făcea să crezi că în căderea noastră ne înşurubam şi ne deşurubam într-un fel de spirală care ba se strîngea, ba se lărgea. Dacă priveai mai bine îţi dădeai seama că Ursula se înclina cînd într-o parte, cînd în alta, deci desenul pe care-1 trasam era mai complicat. Universul nu trebuia considerat ca o îngroşare grosolană înfiptă acolo ca un nap, ci ca o figură cu muchii şi unghiuri în care fiecărui intrând, ieşind sau faţetă îi corespundeau cavităţi, ornamente de piatră în relief şi zimţuiri ale spaţiului şi ale linii­lor parcurse de noi. Aceasta este însă o imagine sim­plistă, ca şi cum am fi avut de-a face cu un corp solid cu pereţi netezi, cu o întrepătrundere de poliedre, cu un agregat de cristale; în realitate, spaţiul în care ne mişcăm era în întregime arestat şi perforat, cu turle ascuţite şi cu creneluri care iradiau din toate părţile, cu balustrade, cupole şi peristiluri, cu ferestre cu două şi cu trei arcade, şi cu vitralii, iar în vreme ce nouă ni se părea că ne prăbuşim în linie dreaptă, alunecam de fapt pe lîngă marginea unor console şi frize invi­zibile, ca nişte furnici care, pentru a străbate un oraş, nu merg pe un drum trasat pe pavajul străzilor, ci de-a lungul pereţilor, plafoanelor şi lampadarelor. Acum, cînd spunem oraş, ne gîndim încă la figuri cît de cît regulate, cu unghiuri drepte şi proporţii sime­trice, cînd ar trebui de fapt să ţinem seama de felul în care spaţiul se crestează în jurul fiecărui cireş, fie­cărei frunze de pe fiecare ramură care se mişcă la adierea vîntului, în jurul fiecărui zimţ al fiecărei frunze, sau se modelează pe toate nervurile frunzelor, pe reţeaua de vine de pe frunze şi pe împunsăturile făcute în fiecare clipă de săgeţile de lumină, totul imprimat în negativ în pasta golului, în aşa fel încît nu există lucru care să nu-şi lase urma, orice urmă posibilă a oricărui lucru posibil, la care se adaugă orice transfor­mare a acestor urme, clipă după clipă, şi prin urmare coşul care creşte pe nasul unui calif sau băşica de săpun care se aşează pe sînul unei spălătorese schimbă forma generală a spaţiului în toate dimensiunile sale.

Din momentul în care înţelesei că spaţiul era făcut în acest fel observai că în el se îngrămădeau unele cavităţi pufoase şi primitoare ca nişte hamace în care mă puteam uni cu Ursula H’x şi legăna, muşcîndu-ne unul pe altul din cap pînă-n picioare. Proprietăţile spaţiului erau de aşa natură încît o paralelă o apuca pe o parte şi alta pe cealaltă parte, eu, de exemplu, mă prăbuşeam într-o peşteră întortocheată, în timp ce Ursula H’x era absorbită de o galerie care comunica cu aceeaşi peşteră, astfel încît ne regăseam rostogolindu-ne pe un covor de alge într-un fel de insulă subspaţială, împletindu-ne în toate poziţiile şi răsturnîndu-ne, pînă cînd la un moment dat liniile noastre îşi reluau distanţa dinainte şi-şi continuau drumul fiecare pe contul său ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Structura spaţiului era poroasă şi accidentată, cu crăpături şi dune. Dacă eram foarte atent, puteam observa clipa cînd drumul Locotenentului Fenimore trecea prin fundul unui canion îngust şi întortocheat; atunci mă aşezam la pândă în vârful unui ieşind şi la momentul potrivit mă năpusteam asupra lui avînd grijă să-l lovesc cu toată puterea în vertebrele cervicale. Fundul acestor prăpăstii ale golului erau pline de pietre, ca albia unui torent secat, iar Locotenentul Fenimore se prăbuşea între două vârfuri de stînci unde rămânea cu capul prins, eu îi apăsam un genunchi pe stomac iar el îmi strivea degetele de spinii unui cactus — sau de spatele unui porc spinos? — (în orice caz, spini din aceia cărora le corespund anumite contracţii ascuţite ale spaţiului) ca să mă împiedice să apuc pistolul pe care i-l zvârlisem cu o lovitură de picior. Nu ştiu cum se întîmplă dar în clipa următoare mă găseam cu capul afundat în granulaţia sufocantă a straturilor în care spaţiul cedează, fărîmiţându-se ca nisipul; scuipai, ameţit şi orbit; Fenimore reuşise să-şi culeagă pistolul; un glonte îmi vîjîi pe lîngă ureche, deviat de o proliferare a vidului care se ridica în formă de cuib de termite. Şi în aceeaşi clipă îi şi sării în spinare, apucându-l de gît ca să-l sugrum, dar mâinile mi se loviră una de alta într-un „plici!“: dru­murile noastre deveniseră din nou paralele, iar eu şi Locotenentul Fenimore coboram păstrând distanţa obişnuită şi ne întorceam ostentativ spatele ca doi inşi care se prefac că nu s-au văzut şi cunoscut niciodată.

Liniile care puteau fi socotite drepte unidimensio­nale semănau de fapt cu rînduri de litere cursive scrise pe o coală albă de o pană care deplasează cuvinte şi părţi de frază de pe un rând pe altul, cu introduceri şi trimiteri, în graba de a termina o expunere, înaintând prin aproximaţii succesive şi niciodată satisfăcătoare, şi aşa ne urmăream, eu şi Locotenentul Fenimore, ascunzîndu-ne după butonierele „l”-urilor, mai ales ale „r”-urilor din cuvîntul „paralele”, pentru a trage şi a ne feri de gloanţe şi a face pe morţii, aşteptînd să treacă Fenimore ca să-i pun piedică şi să-l tîrăsc de picioare şi să-l izbesc cu bărbia de fundul „v”-urilor şi „u”-urilor şi „m”-urilor şi „n”-urilor care, scrise în cursive toate la fel, devin o înşiruire săltăreaţă de găuri pe pavaj, ca de exemplu în expresia „univers unidi­mensional”, lăsîndu-l să zacă într-un punct făcut zob de ştersături, şi de-acolo să mă ridic mînjit de cerneala închegată şi să fug spre Ursula H’x care ar vrea s-o facă pe şireata strecurîndu-se în buclele „f”-ului care se subţiază pînă devin ca o aţă, dar eu o apuc de păr, o rezem de un „d“ sau de „t” aşa cum le scriu eu acum în grabă, înclinate de te poţi tolăni deasupra, apoi ne săpăm o nişă în „j”, în „j”-ul de la „jos”, o vizuină subterană care poate fi adaptată la dimensiunile noastre, sau poate fi strînsă şi aproape invizibilă sau aşezată mai orizontal ca să stăm întinşi comod. Dar bineînţeles că aceleaşi rînduri, în loc să fie succesiuni de litere şi de cuvinte, pot la fel de bine să fie derulate pe firul lor negru şi întinse în linii drepte paralele care nu au altă semnificaţie decît a lor însele în scurgerea neîntreruptă, fără să se întâlnească niciodată cum nu ne întîlneam niciodată în căderea noastră, eu, Ursula H’x, Locotenentul Fenimore şi toţi ceilalţi.

P9