Din povestile lui Vladimir Colin (4)

Stânca de brocart

— Aş vrea să-ţi arunci ochii peste însemnările astea, mi-a spus prietenul meu de la Arhiva Cosmică nr. 1. Cinci oameni le-au avut în mâini, fiecare a completat cu câte ceva textul iniţial, şi toţi cinci sunt de mult cenuşă...

Întors acasă, am început să descifrez paginile scrise cu vechile caractere latine. Le transcriu mai jos întocmai, mărginindu-mă să le adaug doar un titlu, după un vechi obicei scriitoricesc:

  Şi am rămas singur. Trupul strălucitor al navei a mai dat o dată ocol asteroidului, apoi s-a îndreptat către Satar U6, unde se află conducerea institutului şi laboratoarele. Ca o apă neagră, tăcerea s-a închis în jurul meu. În faţă, strivindu-mă cu gigantica lui prezenţă, discul uriaş al lui Jupiter strălucea indiferent şi, pentru întâia oară, cu o neplăcută strângere de inimă, am putut sonda adâncurile singurătăţii. Nu mi-am stăpânit un fior îngheţat. Tăcerea era totală, oarbă. M-am întors cu spatele către uriaşul înfăşurat în linţolii otrăvite şi mi-am lăsat privirile să lunece peste îngerescul tremur al stelelor, amintindu-mi de versurile lui Mitran:

... iar frunzele speriate ale stelelor tremură

pe marii plopi de aur ai lumilor,

în noaptea începutului...

Pentru întâia oară, într-adevăr, eram singur. Fără să vreau mi-am ridicat braţele şi am chiuit aşa cum trebuie să fi chiuit cândva primul australopitec înălţat în două picioare. Mi s-a părut că glasul mi se rostogoleşte prin spaţii, se desface în milioane de şuviţe sonore care se izbesc de stele, trezind ecouri pe fiecare dintre măruntele lumi clipind neliniştite. Apoi m-am simţit mai bine şi mi-am coborât privirile peste minusculul domeniu ce-mi fusese atribuit.

Să mă dezagreg, dacă nu era curată bătaie de joc! Prima însărcinare dată celui mai bun absolvent al Institutului de Biologie Cosmică se limita la cercetarea acestui 1964 AI, un asteroid prăpădit, cu diametrul de trei kilometri...

Când mi-a întâlnit privirile atunci, după anunţarea repartiţiilor, Piru, secretarul nostru, a avut o clipă de ezitare. Apoi s-a uitat în jur şi s-a simţit dator să-mi şoptească:

— Întreaga comisie a convenit să repartizeze majoritatea absolvenţilor în echipele trimise pe asteroizii mai importanţi. Sub conducerea unor cercetători verificaţi, înţelegi? Numai cei mai buni dintre voi au fost selecţionaţi pentru explorări individuale pe asteroizii mărunţi. E o dovadă de încredere, Bogdan.

Straşnică încredere! Ghinea, student mediocru şi incapabil de intuiţii elementare, face parte din echipa de pe Ceres. Presupusele urme de viaţă de pe Planeta Pierdută trebuie să apară mai degrabă pe un corp ceresc cu diametrul de 800 km decât pe amărâtul ăsta de 1964 AI, care nici de un nume ca lumea nu s-a învrednicit, nu? Bucurându-mă de încredere, sunt trimis să caut ceea ce nu poate fi găsit. Neînvrednicindu-se de încredere, Ghinea are să dea în schimb peste cine ştie ce urmă, pe care o va prezenta simplist Academiei. Altcineva va trebui să reia apoi studiul, dar Ghinea va rămâne descoperitorul vieţii de pe Planeta Pierdută...

Bineînţeles că logica anapoda a comisiei nu mă convinsese, numai că n-aveam cu cine sta de vorbă. Profesorul? Şi-ar fi ridicat ochelarii desueţi, pe care nimeni nu înţelegea de ce se încăpăţânează să-i poarte, şi m-ar fi privit cu ochii lui obosiţi, repetându-mi ceea ce ne spusese la cursul lui: „N-avem nici o dată referitoare la cataclismul care a nimicit planeta ce se rotea între orbitele lui Marte şi Jupiter. Vorbim despre o explozie... Naturală? Artificială...? Unde anume, pe ce parte a planetei s-a produs? Din ce regiuni provin sfărâmăturile care au alcătuit centura de asteroizi? Trebuie să cercetăm fiecare asteroid în parte. Nu ştim nimic şi n-avem dreptul să excludem posibilitatea descoperirii unor vestigii semnificative pe o biată piatră de câteva sute de metri, la fel de bine sau chiar mai degrabă decât pe una dintre marile sfărâmături cu pretenţii de planetă minusculă, Ceres, Vesta, Junona, sau mai ştiu cu care…” Atunci când îi vorbisem despre calculul probabilităţilor, care indica totuşi că urmele căutate puteau fi mai curând găsite pe una dintre micile planete decât pe bolovanii rotiţi prin spaţiu, se mulţumise să-mi răspundă liniştit: „Noi suntem cercetători, Bogdan. Nu lucrăm cu probabilităţi, fie ele şi de 99%, ci cu certitudini. Dar dacă refuzi, fireşte…”

Ca unul dintre vechii naufragiaţi ajunşi pe ţărmul unei insule pustii, mi-am rotit privirile peste teritoriul pe care aveam să stăpânesc o lună încheiată. De pe stânca pe care mă aflam i-am cercetat cu strângere de inimă îngrămădeala haotică de pietre albe, negre şi roşii. Dacă cineva mai avea vreo îndoială, o privire era de ajuns pentru a se convinge că o înspăimântătoare explozie sfârtecase trupul Planetei Pierdute. Poate că asteroidul nu era decât o bucată inertă, smulsă din măruntaiele lumii dispărute? Atunci, era limpede, cercetările mele nu puteau duce la nici un rezultat. Şi echipa lui Ghinea tocmai descoperea probabil ceea ce n-aveam să găsesc niciodată...

Ghinea! Bineînţeles, n-am nimic cu el. L-am luat doar drept exemplu şi numele lui îmi vine mereu în minte pentru că, oricum, să te străduieşti zadarnic timp de o lună de zile în vreme ce el... sau nu neapărat Ghinea, un altul de acelaşi soi... n-are decât să se aplece pentru a descoperi de-a gata... Ei bine, nu! Destul! Am isprăvit cu toţi aceşti Ghinea, odată pentru totdeauna. Cum suna deviza feudalului din Franţa, despre care ne vorbise Profesorul?... J’y suis, j’y reste. La urma urmelor, nu-i mare scofală să descoperi ceea ce sare în ochi! În schimb, dacă voi găsi ceva pe bietul meu 1964 AI, nu se va putea spune că mi-am pierdut vremea degeaba, sau că am înşelat încrederea celor care m-au socotit în stare să mă descurc singur.

Aşadar, cât văd cu ochii, numai pietre. Şi, invariabil, albe, negre, roşii. De ce?... Unele sunt ciudat de contorsionate, de parcă o mână uriaşă le-ar fi răsucit ca pe nişte odgoane. Nu cumva...? Nu, băiete, linişteşte-te. Nu sunt coloane! E destul să te uiţi la formele neregulate, la nenumăratele lor colţuri şi muchii... Mai departe, acolo, se cască o prăpastie. Şi dincolo de ea continuă haosul bolovanilor albi, negri şi roşii, albi, negri şi roşii, la nesfârşit. Alte culori nu par să existe pe asteroid. 900 de hectare moarte, pe care le poţi străbate în trei ore. Le vei parcurge, aşadar, de 120 de ori în 30 de zile, ceea ce înseamnă că te afli într-o celulă încăpătoare, fără gratii. Ei, şi? J’y suis, j’y reste!...

Înainte de a porni în explorare am aruncat o privire asupra stâncii pe care stăteam în picioare. O stâncă roşie. Dar uimitor de netedă, lustruită ca un soclu de marmură. Ciudată piatră! Ca şi marmura, avea ape şi vine şerpuind neregulat. Dar vinele păreau de aur, ca şi cum întreaga stânca ar fi fost un fel de brocart împietrit.

Era caraghios că privisem tot timpul în jur, fără să iau în seamă tocmai locul unde coborâsem. Cu gândul să ocolesc stânca mi-am dat drumul în gol şi, în ciuda greutăţilor cu care tălpile îmi fuseseră lestate, am plutit lin ca purtat de o invizibilă paraşută, pentru a mă opri pe un ochi sticlos şi translucid. Dacă relieful asteroidului era peste tot frământat, răscolit de o deznădăjduită convulsie a materiei, ochiul luciu din faţa stâncii părea o ireal de calmă oază. Stânca însăşi, înaltă de vreo patru metri, avea o vagă formă piramidală, aproape conică: muchiile îi fuseseră rotunjite şi nişte şanţuri verticale îi brăzdau suprafeţele, ca nişte falduri.

Am ocolit-o încet, fără să-i descopăr nici o iregularitate, nici o fisură. Perfect neted, brocartul de piatră se înălţa inexplicabil, sfidând închipuirea. Misterios, ochiul translucid descria un semicerc în faţa stâncii. (Linişteşte-te, îmi repetam, nu cunoşti formele naturale de pe Planeta Pierdută. Nu încerca să atribui unei fiinţe raţionale ceea ce poate foarte bine să nu fie decât jocul întâmplător al naturii. Dar inima îmi bătea repede, prea repede, căci neînsemnatul asteroid se dovedea capabil de surprize...) Nerăbdător, ocoleam într-una stânca roşie, încercând să-i găsesc o explicaţie. Îmi trecuse supărarea, nu mă mai gândeam la Ghinea, cel mult îi mulţumeam fără cuvinte profesorului pentru hotărârea care mi se păruse batjocoritoare.

Nu vedeam decât stânca de brocart. Îi urmăream vinele aurii şi credeam că descifrez în desenul lor o intenţie, nişte semne necunoscute. Apoi recunoşteam că şerpuirea le era întâmplătoare, pentru a tresări deodată, închipuindu-mi că dădusem peste o semnificaţie obscură. Nu ştiu de câte ori m-am învârtit aşa în jurul stâncii, până când, dezamăgit, m-am aşezat pe ochiul translucid lângă care, enigmatic, se ridica.

Îndreptându-mi atenţia către a doua ciudăţenie descoperită pe asteroid mă întrebam dacă un cristal natural putea avea dimensiunea şi suprafaţa perfect netedă a acestei oglinzi mate. Privind cu încăpăţânare în apa ei înceţoşată mi se părea că-i desluşesc în adâncuri nişte forme întunecate şi nu mai ştiam unde începea realitatea şi unde se sfârşea autosugestia.

— Nu, aşa nu se poate! am strigat, sărind în picioare.

Stelele clipeau peste îngrămădeala de pietre albe, negre şi roşii. Am simţit din nou, cu o acuitate neaşteptată, cât eram de singur,

— Aici, prin urmare, am să revin, am spus repede, vorbind cu glas tare şi bucurându-mă că aud o voce, fie şi numai a mea. Dar mai întâi să-mi explorez asteroidul, reperând eventualele puncte asupra cărora am să-mi concentrez atenţia…

Am zâmbit încurcat, dându-mi seama că mă port ca un copil care-şi face curaj vorbind „ca pentru alţii”, singur într-o încăpere întunecată. Ridicând din umeri, am pornit în recunoaştere, propunându-mi deocamdată o explorare sumară, un prim contact cu lumea miniaturală a asteroidului. Şi am început să sar din piatră în piatră.

Acum, abia, înregistram faptul că relieful nu cunoştea aici formele spectaculoase ale munţilor. Nici măcar dealuri nu se vedeau. Pietrele se adunau într-o succesiune dezordonată, se încălecau asemenea unor dihănii fulgerate într-un ultim spasm, nelăsând literalmente nici un petec de loc liber. Uşor de parcă oasele mi-ar fi fost umplute cu aer, săream din piatră în piatră. Era ameţitoare senzaţia asta de plutire liberă, aproape de zbor, şi mă încordam uneori mai mult decât trebuia pentru a mă bucura de fantastica dimensiune a saltului.

Apoi am ajuns la prăpastia pe care o văzusem încă de pe stânca roşie. Am privit în golul întunecat şi ceea ce am întrezărit mi s-a părut atât de neverosimil, încât nici nu mi-am dat seama când am început să cobor, ţinându-mă de colţurile bolovanilor albi, negri şi roşii, ce căptuşeau pereţii abrupţi.

Nici o floare, nici un spin, nici un fir de iarbă nu înveselea dezorganizatul schelet de piatră al malurilor. Dar pe fundul prăpastiei, la fel de neted ca ochiul translucid de lângă piciorul stâncii de brocart roşu, un alb triunghi isoscel era atât de perfect încastrat în masa zgrunţuroasă şi compactă a pietrei negre, încât nu mai puteam crede într-un simplu joc al naturii.

Fără să-mi pot lua ochii de la figura riguros geometrică, alunecam din piatră în piatră. Mă gândeam învălmăşit la profesorul care mă trimisese pe măruntul 1964 AI, la colegii care poate descopereau şi ei în clipa aceea urmele vieţii care însufleţise cândva (acum eram încredinţat) Planeta Pierdută, mă întrebam ce rost avea triunghiul alb - ornament, marcaj, simbol religios? - şi, într-o stare febrilă, amestec de bucurie, nelinişte, teamă că imaginea albă se va dovedi o iluzie optică, o simplă pată luminoasă, am sărit pe piatra neagră ce alcătuia fundul prăpastiei.

Imaculat, triunghiul se oprea cu vârful ascuţit în peretele din faţă. Şi am uitat pentru o clipă de neaşteptata formă geometrică ce mă atrăsese în prăpastie, căci, înaintea mea, pe peretele neregulat pe care colţurile pietrelor sfâşiate încremeniseră odată pentru totdeauna, un alt triunghi, de astă dată roşu, se înălţa răsturnat, ca şi cum triunghiul alb n-ar fi fost decât răsfrângerea lui într-o invizibilă oglindă.

Cele două triunghiuri, ale căror vârfuri se atingeau, era de dimensiuni riguros egale. Suprafaţa roşie avea luciul perfect al celei albe. Nu-mi dădeam seama din ce material fuseseră şlefuite sau turnate, dar nu mai încăpea îndoială că o fiinţă raţională le concepuse. Mă aflam în pragul unei descoperiri pe care n-o puteau anula nici eventualele succese ale echipelor trimise pe ceilalţi asteroizi. Cu paşi înceţi am pus piciorul pe suprafaţa albă, încercându-i rezistenţa. Apoi am înaintat treptat către centrul triunghiului. Nu ştiu de ce, am încercat deodată un simţământ neplăcut. Mi se părea că cineva mă priveşte, că nu mai sunt singur. Am dat să mă întorc, dar era prea târziu.

M-am prăbuşit, triunghiul alb s-a prăbuşit sub mine, în acelaşi timp o masă întunecată a coborât, rotindu-se, şi am fost împins de la spate. Într-o fracţiune de secundă m-am pomenit într-un tunel roşu (am bănuit că era un tunel, înainte de a-mi da seama unde mă aflam). Dar nu pereţii tunelului erau roşii, ci el însuşi, substanţa lui, de parcă aş fi intrat într-o imensă arteră. Nu pătrunsesem într-un lichid colorat. Aerul era roşu. Nu mai vedeam, prin culoarea impalpabilă, dincolo de lungimea braţului.

Am rămas o clipă nemişcat, prea surprins pentru a schiţa un gest. Dar, când m-am întors, am desluşit cu mirare un triunghi alb, vertical şi dispus cu vârful în jos, aşa cum văzusem cu o clipă înainte triunghiul roşu încastrat în peretele prăpastiei. Mi-a trecut prin minte că cele două triunghiuri îşi schimbaseră locurile, că declanşasem un sistem basculant îngăduind pătrunderea în lumea substanţei roşii, dar am căutat zadarnic pe podea triunghiul roşu - poate că nu-l puteam vedea din pricina culorii sângerii în mijlocul căreia mă aflam - şi zadarnic am împins cu tot trupul triunghiul alb, încercând să găsesc ieşirea.

Acum mi se pare ciudat că am realizat, parcă mai târziu decât ar fi fost firesc, că eram captiv. Şi nu în puterea cuiva, a unei voinţe şi inteligenţe cu care puteam intra în contact, ci în puterea oarbă a unui mecanism, rămas intact printr-o absurdă fatalitate. Mintea care concepuse ciudatul dispozitiv nu mai exista de mult, până şi lumea pe care o cunoscuse fusese spulberată. Dar mecanismul dăinuia şi funcţiona ireproşabil, ca o capcană. Căzusem în capcană.

Neliniştit, înţelegeam că n-aveam nici o posibilitate de comunicare şi nu ştiam cât puteam rezista în strania substanţă roşie, ale cărei proprietăţi îmi erau necunoscute. Chiar dacă direcţia institutului ar fi trimis o echipă de salvare, intrigată de faptul că nu intrăm în legătură cu ea la intervalele stabilite, aveam toate şansele să fiu găsit prea târziu.

Şi totuşi nu puteam sta cu braţele încrucişate. Simţeam nevoia să caut rostul instalaţiei necunoscute unde fără voie nimerisem, mai ales că fusesem atât de dezamăgit la aflarea misiunii ce-mi revenea, mai ales că dorisem mai presus de toate să descopăr una dintre tainele pe care lumile necercetate le ascundeau. Hotărât, m-am dezlipit de triunghiul alb. Înaintam cu băgare de seamă prin substanţa roşie, fără să fiu nevoit să mă aplec, de vreme ce bolta tunelului era atât de înaltă, încât nu o puteam ajunge. Atingeam, în schimb, amândoi pereţii cu vârfurile degetelor, dacă-mi desfăceam braţele.

Mă intriga, în primul rând, „aerul” roşu. Oare tot văzduhul Planetei Pierdute fusese alcătuit dintr-un asemenea gaz, păstrat aici numai datorită miraculoasei etanşeităţi a tunelului, sau substanţa aceasta avea anume proprietăţi pentru care fusese închisă în imensa capsulă unde nimerisem? Dacă era vorba de „aerul” lumii dispărute, nădăjduiam vag să mai ajung undeva, să găsesc o ieşire. Dacă aveam de a face cu o substanţă rară, conservată anume, însemna că nu voi mai ieşi niciodată. Tehnica celor ce concepuseră rezervorul inspira încredere...

Gândind astfel, continuam să înaintez cu prudenţă. Nu ştiu cât am mers cu mâinile întinse înainte, de teamă să nu mă izbesc de vreun obstacol, când am atins un perete. Mi-am spus îndată că a doua presupunere se dovedea, spre nefericirea mea, întemeiată: substanţa roşie era un gaz rar, păstrat într-un mare rezervor, căruia îi atinsesem fundul. Dar, apropiindu-mă, am desluşit cu mirare un disc translucid încrustat în peretele opac, aşa cum cele două triunghiuri fuseseră încastrate în piatră.

Discul amintea de ochiul luciu lângă care se înălţa stânca de brocart şi m-a izbit pasiunea pentru forme geometrice a oamenilor - daţi-mi voie să le spun aşa - care trăiseră pe Planeta Pierdută. Cu palmele lipite de suprafaţa translucidă mi-am apropiat faţa, încercând să disting ceva dincolo de apa ei îngheţată. Mi s-a părut că discul vibrează, ondulează ca străbătut de nişte linii de forţă şi, brusc, am trecut dincolo. M-am trezit prins, înţepenit într-o masă incoloră, într-o substanţă invizibilă, care nu-mi îngăduia să mă mişc.

Nu înţeleg cum am trecut prin ochiul translucid, dacă am făcut să acţioneze un nou mecanism sau dacă fereastra discoidală era alcătuită dintr-o materie cu proprietăţi necunoscute. În vreme ce mă puteam deplasa cu uşurinţă în substanţa roşie a tunelului, acum însă - neînconjurat aparent de nimic - aveam senzaţia că fusesem introdus într-o masă compactă şi dură. Mi-a trecut prin minte că pătrunsesem într-un câmp gravitaţional de o neînchipuită putere, dar mi-am dat seama că o asemenea intensitate ar fi trebuit să mă strivească pe loc. Pe când eu nu mă simţeam decât vârât într-o invizibilă cămaşă de forţă. Incapabil de mişcare, mi-am rotit privirile, încercând să înţeleg unde nimerisem.

Mă aflam într-o încăpere hexagonală, ale cărei laturi erau alcătuite din ochiuri rotunde, prinse între ele cu o substanţă întunecată. Discul prin care pătrunsesem în inima acestui poliedru translucid nu constituia decât una dintre faţetele lui, ca şi - după cum presupuneam - ochiul luciu de lângă stânca de brocart (era foarte posibil să fi străbătut în tunelul roşu, în sens invers, distanţa relativ scurtă pe care o parcursesem, sărind din piatră în piatră, la suprafaţa asteroidului). Acum nu mai puteam presupune că gazul roşu era doar o substanţă păstrată în uriaşa capsulă unde nimerisem. Bănuiam mai degrabă că trecerea prin tunelul roşu pregătea pătrunderea în poliedrul translucid, totul făcând parte dintr-un mecanism a cărui finalitate rămânea obscură. Neliniştit, aşteptam efectul acţiunii ciudatei puteri pe care n-o înţelegeam. Imobilitatea impusă era atât de neplăcută, încât mi se părea că trecuse o oră de când mă aflam încătuşat de forţa nevăzută, ca o insectă prinsă în apele pietrificate ale chihlimbarului.

De aceea nu mică mi-a fost mirarea văzând că acul cronometrului, prins la încheietura braţului drept, nu se clintise. Era un instrument perfecţionat, menit să funcţioneze în orice condiţii şi care, practic, nu se putea defecta. Am rămas cu ochii pironiţi la cadran, numărând în minte până la şaizeci. Limba nu se clintea, cronometrul încetase să funcţioneze. Se defectase, totuşi, sau nu putea funcţiona în condiţiile anormale din interiorul poliedrului? Dar dacă acul se deplasa în continuare şi eu nu-l puteam vedea mişcându-se?

Presupunerea m-a înspăimântat, nu atât prin absurditate, cât prin faptul că păream dispus s-o primesc ca pe o explicaţie plauzibilă. Ce se petrecea cu mine? Mi-am amintit brusc de maimuţa din laboratorul institutului, căreia i se creaseră reflexe caraghioase ca, de pildă, acela de a mânca o bucată de frânghie atunci când avea de ales între o asemenea frânghie şi o banană. Aveam impresia că nici nu mai vede banana, pe care o mânca altădată cu poftă, dacă nu era însoţită de bucata de frânghie... Eram cumva şi eu condiţionat de forţa necunoscută răspândită în strania încăpere în care mă aflam?

N-am apucat să-mi răspund. Stupefiat, priveam spre centrul încăperii, unde o maimuţă înfuleca o banană. Nu era o maimuţă oarecare. Puteam jura că era Stop, pavianul institutului nostru.

Îl priveam prostit cum îşi mânca banana, umblând de colo până acolo, aşa cum făcea întotdeauna. O mânca repede şi banana nu se sfârşea. Voiam să strig, dar - deşi apărate de cască - buzele refuzau să mi se mişte. Acolo, pe podea. Stop îşi mânca banana cu aceeaşi poftă. Cred că totul a durat o jumătate de ceas, dar acul cronometrului nu se clintea şi eu priveam fără un gând, fără o reacţie, pentru că ştiam că nu se poate, că Stop nu mânca o banană în poliedrul acela, fie şi numai fiindcă murise cu doi ani în urmă.

Înnebunisem? Istovit, am încercat să mă verific. M-am străduit să-mi amintesc cine-i crease caraghiosul reflex cu frânghia şi, deodată, mi-am amintit: Ghinea. A fost de ajuns să mă gândesc la el, să-i văd faţa de prostănac înaintea ochilor, pentru ca Stop să dispară fără urmă. În locul lui, Ghinea se ivise pe podeaua încăperii.

— Ce se aude la voi, pe Ceres? am vrut să-l întreb, dar - ca într-un coşmar - buzele nu mi s-au clintit.

— Nimic, Bogdan. Pierdere de vreme...

Răspundea! Era cu putinţă să mă audă, deşi nu vorbeam, şi să vorbească, răspunzând firesc, fără să mă audă? Dar nici Ghinea nu-şi mişcase buzele. Ce este asta? Ce se întâmpla? Îmi venea să strig, dar am spus liniştit (am gândit, de fapt):

— Aici, cum vezi, e cam ciudat...

— Ce-i ciudat?

Mă privea mirat cu ochii lui de peşte. M-am înfuriat şi am strigat (am vrut să strig):

— Boule! Dac-ar fi Profesorul aici, în locul tău...

Ghinea a dispărut, ca măturat. Acum nici nu mi se mai părea ciudat să-l văd pe Profesor, în locul lui. Îşi ridicase ochelarii pe frunte şi aştepta, uitându-se întrebător la mine,

— Aţi avut dreptate, am spus. Trebuie să cercetăm fiecare asteroid în parte.

— Mă bucur că nu te mai crezi nedreptăţit...

Zâmbea. Mi s-a părut, sau zâmbetul era ironic?

— Aici, pe 1964 AI, am descoperit o instalaţie neobişnuită. Dar nu mă pot mişca şi nu ştiu cum să scap dintre pereţii ăştia...

Nu mai zâmbea. Mă privea şi-şi trecea arătătorul peste buze.

— Pe mine m-ai putut introduce, a spus. Cum ai făcut?

— M-am gândit. V-am chemat cu gândul. Gândurile mele sunt puternice...

— Gândeşte că vrei să ieşi, a spus atunci, şi soluţia mi-a apărut atât de simplă, încât m-am mirat că nu-mi dăduse şi mie prin minte.

Mi-am propus să scap dintre pereţii translucizi, să mă regăsesc la suprafaţa asteroidului. De unde mi se păruse că am plumb în vine m-am simţit deodată uşor, de parcă puterea nemiloasă, care mă ţinuse sub apăsare, s-ar fi destrămat. Ca un balon m-am desprins - am fost desprins, mai bine zis, căci n-am făcut nici un efort - şi m-am ridicat, împins de un curent ascensional care m-a izbit de una dintre discoidalele faţete ale tavanului. Asemenea unui sfredel am început să mă răsucesc din ce în ce mai repede în jurul propriului meu ax, am străbătut materia translucidă şi m-am pomenit, tot răsucindu-mă, într-un fel de con roşu, ai cărui pereţi păreau străbătuţi de şerpuitoare fulgerări aurii.

Un vuiet indescriptibil îmi răsuna sub frunte. Mi se părea că mă înăbuş. Am făcut un efort deznădăjduit şi mi-am pierdut cunoştinţa.

*

O altă mână adăugase următoarele rânduri sub ultimele cuvinte ale acestui text:

Biologul Bogdan a fost găsit în nesimţire pe stânca roşie cu vine de aur, numită de el stânca de brocart. În perioada corespunzătoare, nici biologul Ghinea şi nici profesorul Ionescu n-au părăsit mica planetă Ceres - respectiv laboratorul de pe Satar U6 - şi nu-şi amintesc să se fi întâlnit cu biologul Bogdan.

În depresiunea pe care acesta o pomeneşte au fost identificate, într-adevăr, două triunghiuri, unul roşu pe fundul depresiunii şi unul alb, pe peretele prăpastiei. În ciuda unor încercări repetate, n-am izbutit să declanşăm sistemul basculant, despre care se vorbeşte în însemnările de mai sus. Tentativele de a sparge, sau tăia, ochiul translucid de lângă „stânca de brocart” - şi stânca însăşi - s-au arătat ineficace, materia necunoscută a celor două corpuri dovedindu-se indestructibilă.

Urma o însemnare rapidă, făcută de o a treia mână (însemnare a profesorului Ionescu):

Îl cunosc pe Bogdan. Halucinaţie? Nu cred. Timp paralel? Cronometrul nu l-a putut înregistra (funcţiona când Bogdan a fost descoperit de către echipa de salvare) şi Stop murise de doi ani... Timpul unui univers paralel, mai degrabă (prezenţa mea şi a lui Ghinea, fără să ştim) sau numai reconstituirea artificială a condiţiilor unui univers paralel, oricare, şi indiferent cine ar fi subiectul experienţei... De păstrat.

O a patra mână notase apoi, cu noile caractere universale, care înlocuiseră scrierea latină:

16 septembrie 2010. Asteroidul 1964 AI a fost pulverizat în urma unei explozii, a cărei cauză n-a putut fi precizată.

În sfârşit, la capătul paginii, ştampila rotundă cu cele două cuvinte:

SE CLASEAZĂ.

 3