Mici intamplari cu animale (200)

Paznicul de vînătoare de la Bucin s-a grăbit să-mi scrie. Adică, vorbele erau ale lui, dar scrisul al muierii lui, care ştia oleacă de carte. Lupii, vulpile, rîşii, vidrele şi jderii erau tainul paznicilor — de Anul nou îşi puteau împuşca cîte doi mistreţi, dar de cerbi nu aveau voie să se atingă — şi iată că el, pazni­cul, a împuşcat un cerb. Putea să-l tăinuiască, dacă nu era om drept şi cu credinţă. Aşa, mi-a scris întîmplarea şi a cerut să-l dezleg.

Umblînd prin teren, pe zăpadă, a dat de o urmă de cerb, cum n-a mai văzut. Urmă de trei picioare cu copite, în cea a piciorului stîng din faţă parcă a călcat cu vîrzob; urmă mare cît o farfurie, neregulată, tîrîtă prin stratul de zăpadă. Cerbul umbla stingher, se oprea des, se vedea că mergea greu, tare obosit. Paznicul n-a putut trece mai departe fără să dezlege acel lucru neobişnuit şi a luat pîrtia. S-a înserat, s-a făcut noapte, a trebuit să se întoarcă la cabană. A nins peste noapte şi a doua zi, şi zăpada a acoperit urmele vechi. Peste vreo săptămînă a dat din nou de pîrtia cerbului cu vîrzob la picior, şi atunci a ajuns pînă la el.

L-a apropiat într-o rarişte a molidişului. Era un cerb cu zece raze în coarne, de vreo patru-cinci ani. L-a găsit culcat. La apropierea omului s-a ridicat cu greu, sprijinindu-se în faţă numai într-un picior. Cerb destul de mare în trup, dar numai pielea întinsă pe oase. A pornit încet, cu capul coborît, împle­ticindu-se. Piciorul stîng din faţă, tocmai de la chişiţă, îi era prins în ceva lat, colţuros, cu zăpadă îngheţată pe el; abia îl tîra cerbul. Era un cerb chinuit, pierdut, pradă lupilor sau istovirii. Paznicul a cumpănit o clipă ce să facă, apoi a tras. A cercetat piciorul. „Vîrzobul" era o rădăcină groasă, uscată, încîlcită ciudat, formînd un fel de triunghi.

Din întîmplare cerbul a călcat în ea, i s-a prins de picior şi n-a mai putut să şi-o scoată. Nimeni nu poate şti de cînd s-a chinuit acel cerb cu piciorul încătuşat, care îl împiedica în mers; la fiecare pas poticneală şi durere. După starea de slă­biciune a cerbului, accidentul trebuie să se fi întîmplat destul de demult.

Am dat paznicului dezlegarea. Primăvara, cînd am urcat la cocoşii de munte, paznicul mi-a arătat rădăcina, cu piciorul de cerb retezat în ea. Mi-am adus aminte atunci de o capcană străveche, pe care o văzusem într-un muzeu de vînătoare. Era făcută în întregime din lemn, ca o săniuţă îngustă. Braconierul o aşeza în hăţişul cerbilor. Călca din întîmplare cerbul în uluc, sărea căluşul, şi două coarde laterale strîngeau piciorul. Ani­malul nu mai putea fugi cu povara prinsă de picior; era o pradă uşoară. De mult au ieşit din uz aceste capcane barbare, dar iată că în arsenalul naturii s-a mai găsit una asemănătoare, şi a făcut victimă.
Ionel Pop - Instantanee din viata animalelor