O poveste cu profesorul Challenger a lui Conan Doyle (1)

Când a răcnit pământul    

Îmi amintesc vag că l-am auzit pe prietenul meu Edward Malone de la Gazette vorbind despre profesorul Challenger, cu care a participat la câteva remarcabile aventuri, sunt însă atât de ocupat cu propria-mi profesie, iar firma mea a fost copleşită într-atât cu comenzi, încât ştiu prea puţin despre ceea ce se întâmplă în lume, cu excepţia treburilor mele personale. În general îmi amintesc că Challenger era zugrăvit ca un geniu sălbatic, cu o fire violentă şi intolerantă. Am fost nespus de mirat când am primit de la el o scrisoare de afaceri, redactată în termenii următori:

14 (bis) Enmore Gardens Kensington

„Domnule,

Aş dori să angajez serviciile unui specialist în fântâni arteziene. Nu voi ascunde domniei-voastre că opinia mea despre specialişti nu este prea strălucită şi că de obicei am socotit că un om care, ca mine însumi, posedă o minte bine înzestrată, poate avea o perspectivă mai profundă şi vederi mai largi decât acela specializat într-o anumită ştiinţă – care, vai, este atât de adesea o simplă profesie, având ca atare un orizont limitat. Totuşi, sunt gata să vă ofer o şansă. Privind lista specialiştilor în fântâni arteziene, o ciudăţenie oarecare – aproape că scrisesem absurditate – a numelui domniei-voastre mi-a atras atenţia, şi am descoperit, după investigaţii, că de fapt tânărul meu prieten, domnul Edward Malone, vă cunoaşte. De aceea vă scriu spre a vă informa că aş fi bucuros să am o întrevedere cu dumneavoastră, şi în caz că-mi veţi satisface exigenţele care ating un înalt nivel, s-ar putea să fiu dispus să vă încredinţez o afacere foarte importantă. Nu pot spune mai mult deocamdată, întrucât afacerea aceasta are un caracter strict secret, putând vorbi despre ea numai prin viu grai. În consecinţă vă rog să contramandaţi de îndată orice angajament aţi avea eventual şi să-mi faceţi o vizită la adresa de mai sus, la orele 10:30 dimineaţa, vinerea viitoare. Afară se află un răzuitor precum şi un ştergător, doamna Challenger fiind nespus de pretenţioasă.

Rămân, domnul meu, precum am început,

George Edward Challenger.”

I-am înmânat această scrisoare primului meu secretar, spre a răspunde, şi el l-a informat pe profesor că domnul Peerless Jones va fi bucuros să considere întrevederea ca aranjată. Era o notă de afaceri întru totul politicoasă, dar ea începea cu fraza:

„Scrisoarea dumneavoastră (nedatată) a fost primită”…

Aceasta provocă o a doua epistolă a profesorului:

„Domnule – spunea el, şi rândurile lui păreau un gard de sârmă ghimpată.

…Observ că îmi reproşaţi faptul lipsit de însemnătate că scrisoarea mea a fost nedatată. Aş putea să vă atrag atenţia asupra împrejurării că, drept contraprestaţie pentru o taxare monstruoasă, guvernul nostru are obiceiul de a aplica pe plic una ştampilă mică, circulară, sau una marcă notificând data expedierii. Dacă ştampila aceasta lipseşte sau este neciteaţă, n-aveţi decât să vă răfuiţi direct cu autorităţile poştale. Între timp, aş solicita să vă mărginiţi observaţiile la probleme care privesc afacerea în privinţa căreia vă consult şi să încetaţi de a comenta forma în care se prezintă scrisorile mele.”

Era limpede pentru mine că aveam de-a face cu un nebun, aşa încât m-am gândit că e mai bine ca, înainte de a face un pas mai departe, să stau de vorbă cu prietenul meu Malone, pe care-l cunoşteam de multă vreme, de pe când jucam amândoi pentru Richmond. L-am găsit acelaşi vesel irlandez de totdeauna şi s-a amuzat nespus de cea dintâi ciocnire a mea cu Challenger.

— Nu-i nimic, băiete, spuse el, după ce ai să stai de vorbă cu el cinci minute, o să te simţi ca şi când ai fi fost jupuit de viu. Nu-i altul pe lume mai bătăios ca el.

— Dar de ce-l suportă lumea?

— Nu-l suportă. Dacă ai colecţiona toate acţiunile pentru injurii, toate plângerile pentru acte de violenţă la instanţele poliţieneşti…

— Acte de violenţă?

— Dumnezeu să te aibă în pază – dacă o să ai neplăceri cu el n-o să pregete să te arunce pe scări. E un troglodit primitiv în haine civilizate. Îl văd cu o măciucă într-o mână şi cu o cremene ascuţită în cealaltă. Unii oameni sunt născuţi în afara secolului lor, dar el este născut în afara mileniului său. Aparţine neoliticului timpuriu, sau cam aşa ceva.

— Şi e profesor!

— Acesta-i paradoxul! E cea mai mare minte din Europa, posedând o forţă motrice care poate transforma toate visele în realitate. Colegii nu pot să-l sufere şi fac tot ce pot ca să-l ţină în loc, dar tot atât de bine ar putea o sută de vase pescăreşti să încerce să ţină în loc un transatlantic… Pur şi simplu el îi ignoră şi-şi vede de drum.

— Ei, am spus eu, un lucru e limpede: nu doresc să am de-a face cu el. Am să revoc această întâlnire.

— Câtuşi de puţin! Ai să te duci punctual până la secundă, fii atent, la secundă, dacă nu vrei s-o păţeşti.

— De ce aş face-o?

— Ei bine, ascultă. În primul rând nu lua prea în serios ceea ce ţi-am spus despre bătrânul Challenger. Oricine se apropie de el începe să-l iubească. Nu e nimic dăunător în bătrânul urs. Ehei, mi-amintesc cum a dus în spate un copil indian bolnav de variolă, o sută de mile din interiorul ţării până la râul Madeira. E un om mare în toate privinţele. N-o să te bruscheze dacă te înţelegi cu el.

— N-am să-i dau prilejul.

— Ai fi un prost dacă n-ai face aşa. Ai auzit vreodată despre misterul din Hengist Down, o localitate de pe coasta de sud?

— Vreo explorare secretă minieră?

Malone îmi făcu cu ochiul.

— Mă rog, poţi să-i spui astfel dacă vrei. Vezi bine, eu sunt unul dintre confidenţii bătrânului, dar nu pot destăinui nimic până nu-mi dă dezlegare. Totuşi aş putea să-ţi povestesc ceva din ceea ce a apărut în presă. Un oarecare Betterton, care a făcut bani cu cauciucul, şi-a lăsat acum câţiva ani întreaga avere lui Challenger, cu condiţia ca aceasta să fie întrebuinţată în interesul ştiinţei. S-a dovedit o sumă uriaşă – câteva milioane. Challenger a cumpărat o proprietate la Hengist Down în Sussex. Era un pământ sterp, la marginea de nord a ţinutului calcaros. A luat o suprafaţă mare, pe care a împrejmuit-o cu sârmă. În mijlocul ei era o râpă adâncă. Acolo au început săpăturile. A anunţat – Malone îmi făcu din nou cu ochiul – că există petrol în Anglia şi că va dovedi acest lucru. A înfiinţat un sat model, cu o colonie de muncitori bine plătiţi, care au jurat cu toţii să-şi ţină gurile. Râpa e împrejmuită cu sârmă, ca şi întreaga proprietate şi împrejurimile, iar locul e păzit de copoi. Din pricina acestor animale, câţiva ziarişti aproape că şi-au pierdut viaţa, ca să nu mai vorbim despre fundul pantalonilor. Acolo e o exploatare intensă, executată de firma „Thomas Morden”, ai cărei oameni au jurat de asemenea să păstreze secretul. Şi, în sfârşit e limpede, a venit vremea specialiştilor în puţuri arteziene. Acum, n-o să fii aşa de naiv să refuzi o asemenea lucrare plină de interes pentru dumneata, care ai experienţă şi te preocupă asemenea probleme, nemaivorbind de faptul că până la urmă îţi va aduce şi un cec gras şi pe deasupra te va pune în contact cu cel mai minunat om pe care l-ai întâlnit sau probabil îl vei întâlni vreodată.

Argumentele lui Malone au fost hotărâtoare, şi dimineaţa de vineri m-a găsit în drum spre Enmore Gardens. Am avut grijă să fiu la timp, încât am ajuns la uşa profesorului cu douăzeci de minute mai devreme. Aşteptam în stradă, când, deodată, am dat cu ochii de un automobil cunoscut, un Rolls-Royce cu mascotă – o săgeată de argint pe uşă. Era, neîndoielnic, maşina lui Jack Devonshire, asociatul junior al marii firme „Morden”. Mi s-a părut întotdeauna cel mai urban dintre oameni, aşa încât am fost de-a dreptul uluit când l-am văzut apărând deodată din casă, oprindu-se în afara uşii, ridicând mâinile spre cer şi rostind cu mare aprindere: „Blestemat să fie! Oh! Blestemat să fie!”

— Ce s-a întâmplat, Jack? Pari necăjit, astăzi de dimineaţă?

— Hello, Peerless! Şi tu eşti amestecat în treaba aceasta?

— Se pare că mi se oferă o ocazie.

— Ei bine, ai să-ţi dai seama că asta-i o pedeapsă.

— Mai mult decât poate suporta omul, pe cât se vede.

— Hm, aşa s-ar părea. Intendentul mi-a comunicat un mesaj: „Profesorul doreşte să vă spun, domnule, că în prezent e ocupat, mănâncă un ou. Dar dacă veţi binevoi să veniţi la o oră ceva mai potrivită, mai mult ca probabil v-ar primi”. Asemenea mesaj mi l-a trimis printr-un servitor! Pot să adaug că am fost chemat să primesc suma de douăzeci şi două de mii de pfunzi pe care ni-i datorează.

Am fluierat.

— Şi n-ai primit banii?

— O, ba da – e foarte corect cu banii. Dar plăteşte când are chef şi cum are chef, fără să-i pese de nimeni. Totuşi du-te şi-ţi încearcă norocul. O să vezi dacă are să-ţi placă. Spunând aceste cuvinte, el se repezi glonţ în automobil şi se făcu nevăzut.

Am rămas pe loc, aruncându-mi când şi când privirile la ceas, aşteptând ora fixată. Sunt, aş putea să spun, destul de bine clădit – concurez la finalele pentru clubul de box „Belsize”, categoria mijlocie – dar niciodată n-am aşteptat o întrevedere cu atâta emoţie. Nu era o teamă fizică, fiindcă sigur că m-aş fi putut apăra dacă nebunul acela m-ar fi atacat, dar era un amestec de simţăminte din care nu lipsea teama de vreun scandal public, cât şi aceea de a pierde un contract rentabil. Totuşi lucrurile se vădesc întotdeauna mai uşoare când încetează imaginaţia şi începe acţiunea. Am închis zgomotos capacul ceasului şi m-am îndreptat spre uşă.

Aceasta mi-a fost deschisă de un bătrân intendent cu faţa imobilă, un om cu o expresie sau o lipsă de expresie care spunea că e atât de obişnuit cu surprizele, încât nu-l mai miră nimic pe lumea asta.

— Sunteţi convocat, domnule? m-a întrebat el.

— Desigur.

Aruncă privirea pe o listă pe care o avea în mână.

— Numele dumneavoastră, domnule?… aşa, domnul Peerless Jones… o mie treizeci. Totul e în ordine. Trebuie să fim foarte atenti, domnule Jones, pentru că suntem tare sâcâiţi de gazetari. Profesorul, după cum poate sunteţi informat, nu prea agreează presa. Poftiţi, domnule. Profesorul Challenger vă primeşte îndată.

În clipa următoare eram faţă în faţă cu el. Cred că prietenul meu Ted Malone l-a descris pe acest om în povestirea lui Lumea pierdută mult mai bine decât aş putea s-o fac eu, aşa încât las acest lucru în seama lui. Tot ceea ce vedeam era făptura uriaşă a unui bărbat înapoia mesei de mahon, cu o imensă barbă neagră, în forma unei cazmale, şi doi ochi mari, cenuşii, pe jumătate acoperiţi de pleoapele care se lăsau în jos. Arogant, capul lui mare era dat pe spate, iar barba zbârlită întinsă înainte. Toată înfăţişarea lui întrunea o singură impresie, de intoleranţă trufaşă.

„Ei bine, ce naiba vrei dumneata?” Aşa scria pe toată fiinţa lui. Mi-am pus cartea de vizită pe masă.

— A, da, spuse el, luând-o şi ţinând-o în mâna întinsă departe, ca şi când i-ar fi displăcut mirosul ei. Desigur, dumneata eşti aşa-numitul specialist… domnul Jones… domnul Peerless Jones. Îi poţi mulţumi naşului dumitale, domnule Jones, pentru că acest pronume năstruşnic mi-a atras în primul rând atenţia asupra dumitale.

— Sunt aici, profesore Challenger, pentru o întrevedere de afaceri şi nu ca să vorbesc despre numele meu, am protestat cu toată demnitatea de care eram în stare.

— Dragă Doamne, pari să fii o persoană foarte susceptibilă, domnule Jones. Nervii dumitale sunt într-o stare nespus de iritabilă, deci trebuie să fim precauţi în tratativele cu Domnia Ta, domnule Jones. Rogu-te, şezi şi linişteşte-te. Am citit broşurica dumitale despre corectarea peninsulei Sinai. Ai scris-o chiar dumneata?

— Fireşte, domnule! Numele meu figurează pe ea.

— Întocmai! Întocmai! Dar una nu presupune întotdeauna pe cealaltă, nu? Totuşi sunt gata să accept afirmaţia dumitale. Cartea nu e lipsită de un oarecare merit: sub lipsa de culoare a limbajului, sclipeşte, ici-colo, câte o idee, câte un germen al gândirii. Eşti căsătorit?

— Nu, domnule. Nu sunt.

— Atunci există o oarecare şansă că vei păstra un secret.

— Dacă voi făgădui să-l ţin, desigur că îmi voi ţine făgăduiala.

— Ei, tânărul meu prieten Malone – vorbea despre Ted ca şi când acesta ar fi fost un copil de zece ani – are o bună părere despre Domnia Ta. Zice că pot să am încredere în Domnia Ta. Această încredere este de mare importanţă, pentru că în prezent sunt angajat într-una dintre cele mai mari experienţe – aş putea chiar spune cea mai mare experienţă din istoria lumii. Îţi solicit participarea.

— Voi fi onorat.

— Este, într-adevăr, o onoare. Recunosc că nu mi-aş fi împărţit lucrările cu nimeni, dacă uriaşul caracter al întreprinderii nu ar necesita cea mai înaltă iscusinţă tehnică. Şi acum, domnule Jones, obţinând promisiunea dumitale asupra secretului inviolabil, ajung la punctul esenţial. Problema e aceasta – pământul pe care trăim este el însuşi un organism viu, înzestrat, precum cred, cu o circulaţie, o respiraţie şi un sistem nervos al lui, propriu.

Clar, omul era un nebun.

— Creierul dumitale, observ, continuă el, nu izbuteşte să înregistreze. Încet-încet însă el va absorbi ideea. Aminteşte-ţi cum seamănă o câmpie înţelenită sau un câmp de buruieni cu suprafaţa păroasă a unui animal gigantic. O oarecare analogie se găseşte în toată natura. Vei considera atunci ridicarea şi lăsarea uscatului, în decursul erelor, ca respiraţia domoală a unei fiinţe. În sfârşit, îi vei nota agitaţia înregistrată de percepţiile noastre liliputane – cutremurele, seismele.

— Dar despre vulcani ce spuneţi? am întrebat eu.

— Hm! Vulcanii şi lava lor corespund erupţiilor pricinuite de căldură pe propriile noastre trupuri.

Mintea mi se învârtea, încercând să găsesc vreun răspuns la aceste afirmaţii.

— Temperatura! am strigat. Nu este un fapt cert că ea creşte vertiginos pe măsura ce se coboară în adâncime şi că centrul pământului este alcătuit din magmă, un lichid cald?

El respinse afirmaţia mea.

— Domnia Ta probabil ştii, domnul meu, acum când şcolile municipale sunt obligatorii, că pământul este turtit la poli. Ceea ce înseamnă că polul este mai aproape de centru decât orice alt punct şi ca atare ar putea fi mai mult afectat de această căldură despre care vorbeşti Domnia Ta. Atunci ar trebui ca în mod firesc condiţiile de la pol să fie tropicale, nu?

— Ideea este cu totul nouă pentru mine.

— Desigur. Este privilegiul gânditorului original să expună idei noi, care de obicei nu sunt bine primite de plebe. Şi acum, domnule, ce-i aceasta? El ridică de pe masă un obiect mic.

— S-ar putea spune că este un arici de mare.

— Exact! strigă el cu un aer de exagerată surpriză, ca şi când un copilaş ar fi rostit cine ştie ce mare deşteptăciune. E un arici de mare – un echinus comun. Natura se repetă ea însăşi în multe forme, indiferent de proporţii. Acest echinus este un model, un prototip al lumii. Observă că este inegal, circular, că e turtit la poli. Hai să privim atunci pământul ca un echinus uriaş. Ce ai de obiectat?

Obiecţia mea de căpetenie era că un asemenea lucru părea prea absurd pentru a fi discutat, dar n-am îndrăznit s-o spun. Am ocolit obiecţia, căutând o afirmaţie mai puţin tranşantă.

— O fiinţă vie are nevoie de hrană, am spus eu. Cum ar putea pământul să-şi susţină volumul său masiv?

— Excelent, excelent! exclamă profesorul, cu un covârşitor aer de superioritate. Domnia Ta ai un ochi ager pentru ceea ce este evident, deşi judeci încet în ceea ce priveşte sesizarea implicaţiilor mai subtile. Cum se hrăneşte pământul? Ne-am întors din nou la echinus, micul nostru prieten. Apa care îl înconjoară curge printre arterele acestei mici făpturi şi se îngrijeşte de nutriţia sa.

— Atunci socotiţi că apa…

— Nu, domnule. Eterul. Pământul paşte pe o cărare circulară, pe câmpiile spaţiului, şi, pe măsură ce se mişcă, eterul îl străbate necontenit, are grijă de vitalitatea lui. O adevărată turmă de alţi mici echini fac acelaşi lucru – Venus, Marte şi celelalte, fiecare cu păşunile sale.

Omul era evident un nebun, deci nu se putea discuta cu el. Aşa că îmi lua tăcerea drept încuviinţare şi-mi zâmbea nespus de mărinimos.

— Ei, pare-mi-se că ajungem unde trebuie, spuse el. Începe să se facă lumină. Îţi cam ia ochii la început, fără îndoială, dar ne vom obişnui curând cu ea. Rogu-te, acordă-mi atenţia dumitale, în timp ce eu am să mai fac câteva observaţii asupra acestei mici făpturi din mâna mea.

Vom presupune că pe această scoarţă exterioară mişună o infinitate de mici insecte. Îşi poate oare da seama vreodată un echinus de existenţa lor?

— Aş spune că nu.

— Atunci îţi poţi imagina foarte bine că Pământul nu-şi dă seama câtuşi de puţin cum mişună pe suprafaţa lui speţa umană. El nu-şi dă seama câtuşi de puţin de această exuberanţă de ciupercă a vegetaţiei şi de evoluţia vieţuitoarelor microscopice care s-au adunat pe el în timpul călătoriilor sale în jurul Soarelui, aşa cum se adună scoicile pe un vas vechi. Aceasta este starea de lucruri actuală şi aceasta este ceea ce îmi propun să schimb.

L-am privit uimit.

— Vă propuneţi s-o schimbaţi?

— Îmi propun să înştiinţez pământul că cel puţin o persoană, George Edward Challenger, insistă într-adevăr să i se acorde atenţie. Este, fără îndoială, cea dintâi înştiinţare, unică în felul ei, pe care a primit-o.

— Şi cum veţi face acest lucru, domnule?

— Ei, am ajuns unde trebuie. Ai pus punctul pe i. Îţi voi solicita din nou atenţia asupra acestei interesante vieţuitoare mici pe care o ţin în mână. Sub acest înveliş protector sunt numai nervi şi sensibilitate. Nu este evident că atunci când un parazit ar vrea să-i solicite atenţia, i-ar găuri carapacea şi astfel i-ar excita aparatul senzorial?

— Desigur.

— Hai să ne gândim acum la un purice domestic sau un ţânţar care explorează suprafaţa trupului omenesc. S-ar putea să nu ne dăm seama de prezenţa lor. Deodată însă, când ne înfig trompa în piele, care e carapacea noastră, ne amintesc neplăcut că nu suntem cu totul singuri. Ideile mele vor începe fără îndoială să se limpezească în mintea domniei-tale. Lumina licăreşte în întuneric.

— Dumnezeule mare!! Vă propuneţi, evident, să foraţi un puţ prin scoarţa pământului.

Challenger închise ochii cu o vanitate nespusă.

— Înaintea Domniei Tale vezi pe cel dintâi om care va sfredeli vreodată pielea bătătorită a acestui animal. Aş putea chiar să vorbesc la prezent: care o sfredeleşte.

— Aţi făcut acest lucru?!

— Cu preapreţiosul ajutor al lui Morden. Cred c-aş putea spune chiar: am sfredelit-o! Ani de-a rândul de muncă stăruitoare, neîntreruptă zi şi noapte, efectuată cu tot felul de sfredele, maşini de găurit, de perforat, de tasat, de explozive, ne-au dus până la urmă la ţinta dorită.

— Nu cumva vreţi să spuneţi c-aţi străpuns scoarţa terestră?

— Dacă felul în care te-ai exprimat denotă uimire, e acceptabil. Dacă denotă îndoială…

— Nu, domnule, nici pomeneală de aşa ceva.

— Vei accepta declaraţia mea fără întrebări. Am străpuns scoarţa. Am forat patrusprezece mii patru sute patruzeci şi doi de iarzi, sau, aproximativ, opt mile. În cursul forării noastre, e interesant să ştii, am scos la lumină o comoară în materie de zăcăminte carbonifere, care cu timpul vor compensa costul întreprinderii noastre. Dificultatea cea mai mare au fost jeturile de apă în straturile adânci de calcar şi în nisipurile Hastings, dar le-am venit de hac. Ultimul stadiu a şi fost atins – şi ultimul stadiu nu este altul decât domnul Peerless Jones. Domnia Ta, domnule, reprezinţi ţânţarul. Maşina de forat arteziană a domniei-tale ia locul acelei proboscide înţepătoare. Mintea şi-a îndeplinit opera. Gânditorul exit. Intră mecanicul, un Peerless oarecare cu bagheta magică de metal. E limpede?

— Vorbiţi de opt mile! Am exclamat eu. Vă daţi seama, domnule, că cinci mii de picioare sunt considerate aproape o limită pentru maşini de forat arteziene. Am aflat că există o asemenea maşină în Silezia de Sus, care a ajuns la şase mii două sute de picioare, ceea ce a fost privit ca un miracol.

— Nu m-ai înţeles, domnule Peerless. Fie explicaţia mea, fie mintea domniei-tale este deficitară – n-am să cercetez care din două. Îmi dau seama foarte bine de limitele perforatoarelor arteziene; nu, nu este probabil că aş fi cheltuit milioane de pfunzi pentru tunelul meu colosal, dacă un perforator de şase inci s-ar fi dovedit corespunzător. Tot ceea ce îţi cer este să-mi pui la dispoziţie un sfredel cât mai ascuţit cu putinţă, nu mai lung de o sută de picioare şi acţionat de un motor electric. Un perforator obişnuit, adus înapoi de o cumpănă, va fi întru totul satisfăcător.

— De ce acţionat de un motor electric?

— Sunt aici, domnule Jones, ca să dau dispoziţii, nu explicaţii. Înainte de a sfârşi se poate întâmpla, se poate, zic, întâmpla ca însăşi viaţa domniei-tale să depindă de faptul că acest sfredel e acţionat de la distanţă de electricitate. Se poate, presupun, realiza aşa ceva, nu?

— Desigur că se poate.

— Atunci pregăteşte-te s-o faci. Lucrarea nu este încă în stadiul în care ar trebui să intervii domnia ta. Dar deocamdată poţi să te pregăteşti. Nu mai am nimic de adăugat.

— Dar este esenţial, am obiectat eu dojenitor, să mă informaţi asupra materiei pe care trebuie s-o străpungă sfredelul. Nisip, lut sau humă, fiecare necesită un tratament deosebit.

— Hai să-i zicem gelatină, spuse Challenger. Da, deocamdată vom presupune că va trebui să forezi în gelatină. Şi acum, domnule Jones, am anumite treburi relativ importante, care mă preocupă, aşa că îţi voi spune bună ziua. Poţi redacta un contract în toată regula, în care să fie menţionate obligaţiile domniei-tale, contract pe care să-l înaintezi şefului meu de lucrări.

M-am înclinat şi-am vrut să plec, dar înainte de a ajunge la uşă, curiozitatea a fost mai puternică decât mine. Profesorul şi începuse să scrie aprig cu o pană de pasăre scârţiind pe hârtie. Se uită mânios în sus, când văzu că-l întrerup.

— Ei, domnul meu, ce mai e? Speram c-ai plecat.

— Doream numai să vă întreb, domnule, care poate fi scopul unei experienţe atât de neobişnuite.

— Pleacă, pleacă, domnul meu! strigă el mânios. Ridică-ţi spiritul deasupra bazei mercantile şi a necesităţilor utilitariste ale comerţului. Scutură-ţi mentalitatea vrednică de dispreţ. Ştiinţa are nevoie de cunoştinţe. Chiar dacă cunoştinţele ne-ar călăuzi de la sine, noi tot ar trebui să le căutăm activ. A şti, o dată pentru totdeauna, ce suntem, de ce suntem, unde suntem, nu este aceasta în sine cea mai înaltă dintre toate aspiraţiile umane? Pleacă, domnul meu, pleacă.

Marele lui cap negru se înclină din nou deasupra hârtiilor şi se făcu totuna cu barba. Pana scârţâia mai ascuţit ca de obicei. Aşa l-am părăsit pe acest om extraordinar, cu capul învârtindu-mi-se la gândul ciudatelor lucrări în care mă aflam acum ca asociat al lui. Când m-am întors la biroul meu, l-am găsit pe Ted Malone aşteptându-mă cu un zâmbet larg pe toată faţa, curios să afle rezultatul întrevederii.

— Ei bine! exclamă el. Nu s-a întâmplat nimic? Niciun asalt, nicio baterie în poziţie? Ehei, pesemne că ai tratat cu mult tact. Ce impresie ţi-a făcut bătrânul?

— Cel mai exagerat, cel mai insolent, cel mai intolerant şi mai încrezut om pe care l-am întâlnit vreodată, dar…

— Întocmai! exclamă Malone. Toţi ajungem la acest „dar”. Desigur, el este tot ceea ce zici, şi chiar mai mult. Dar simţi că un om atât de mare nu trebuie măsurat cu măsura noastră şi că noi putem suporta din partea lui ceea ce n-am putea răbda din partea oricărui alt muritor în viaţă. Nu-i aşa?

— Ei, încă nu-l cunosc prea bine ca să confirm, dar presupunând că nu este un megaloman arţăgos, că spune adevărul, atunci, hotărât, este un om unic în felul lui. Dar este adevărat ceea ce spune?

— Desigur că este adevărat. Challenger întotdeauna emite numai adevăruri. Ei, unde anume aţi ajuns? Ţi-a vorbit despre Hengist Down?

— Da, destul de sumar.

— Atunci, află de la mine că întreaga afacere este colosală în concepţie şi colosală în execuţie. Challenger nu poate să-i sufere pe gazetari, dar eu mă bucur de încrederea lui. Ştie că nu voi relata mai mult decât mă autorizează. De aceea îi cunosc planurile sau unele dintre planuri. E o vulpe bătrână – niciodată nu eşti sigur că l-ai dibuit. Oricum, ştiu destul pentru a te asigura că Hengist Down reprezintă o ofertă concretă, o tranzacţie aproape perfectă. Părerea mea este, pur şi simplu, să aştepţi evenimentele şi, între timp, să-ţi pregăteşti tot utilajul. Vei auzi curând multe lucruri, fie de la el, fie de la mine.