Povestile lui Wilhelm Hauff (14)

Cum a scăpat Fatme(1)    

     Fratele meu Mustafa şi sora mea Fatme erau aproape de aceeaşi vîrstă; el avea cu vreo doi ani mai mult. Se iubeau ne­spus şi se străduiau sa facă tot ce era cu putinţă ca să-i uşureze tatălui nostru, cam şubred, povara bătrîneţelor. Cînd Fatme a împlinit şaisprezece ani, fratele meu a dat o serbare. Le-a poftit pe toate prietenele ei, le-a ospătat cu bucate alese în grădina tatălui meu, iar pe înserat le-a chemat să facă o mică plimbare pe mare, într-un caiac pe care îl închiriase şi îl îm­podobise minunat. Fatme şi prietenele ei se învoiră bucuroase, căci vremea era frumoasă, iar priveliştea oraşului, mai ales seara, văzută dinspre mare, e minunată.

    

     Fetelor le plăcu atît de mult plimbarea cu caiacul, încît îl rugară pe fratele meu să meargă tot mai departe în larg. Mustafa le făcu pe plac, deşi era îngrijorat, deoarece, cu cîteva zile în urmă, prin locu­rile acelea fusese văzut un hoţ de mare. Pe ţărm, nu departe de oraş, înaintînd în mare, se înălţau nişte dealuri. Într-acolo doreau să meargă fetele, pentru a vedea mai bine cum dispare la asfinţit soarele în valuri. În timp ce coteau după dealuri, zăriră la o mică depărtare o luntre în care se aflau oameni înarmaţi. Temîndu-se de o nenorocire, fratele meu porunci vîslaşilor să întoarcă caiacul şi să se îndrepte spre mal. Îngri­jorarea lui se dovedi întemeiată, căci luntrea se apropie de caiac, tăindu-i repede drumul, deoarece aveau mai mulţi vîslaşi. Dîndu-şi seama de primejdie, fetele se ridicară în picioare ţipînd şi plîngînd; zadarnic încercă Mustafa să le liniştească, zadarnic le rugă să stea cuminţi, spunîndu-le că prin mişcările lor primejduiesc caiacul, care se poate răsturna. Totul fu în zadar. Cînd văzură că se apropie luntrea, se arun­cară toate într-o parte, caiacul se aplecă şi se răsturnă.

    Între timp, cei de pe mal băgaseră de seamă că o luntre străină tot dădea tîrcoale de cîtăva vreme caiacului nostru. Ivirea tîlharilor prin părţile locului stîrnise încă dinainte îngrijorare şi de aceea, neliniştiţi, dîndu-şi seama de primejdie, trimiseră cîteva bărci pentru a da ajutor caiacului. Ele ajun­seră tocmai la timp ca să scape fetele care erau gata-gata să se înece. În învălmăşeala aceea, luntrea vrăjmaşă se făcu ne­văzută. Nu se ştia prea bine dacă luntrile trimise luaseră toate fetele. Se apropiară una de alta şi, vai! atunci văzură că sora mea şi una din prietenele ei lipseau; în acelaşi timp, ei mai dădură cu ochii, într-una din luntri, de un străin, un om necunoscut de nimeni. Ameninţat de Mustafa, acesta mărturisi că făcea parte din cei de pe vasul vrăjmaş, care era adăpostit la două mile spre răsărit, şi că tovarăşii lui îl părăsi­seră grăbiţi, în vreme ce el încerca să scape fetele; de aseme­nea, le spuse că văzuse cum fuseseră trase în luntrea lor două dintre fete.

Durerea bătrînului meu tată fu nemărginită, iar Mustafa era deznădăjduit, căci îşi pierduse sora iubită, de a cărei neno­rocire se învinuia, iar prietena Fatmei, care-i împărtăşea soarta, îi fusese făgăduită de părinţii ei ca soţie; nu îndrăznise însă să mărturisească acest fapt tatălui meu, căci părinţii fetei erau oameni săraci şi fără obîrşie aleasă, iar tatăl meu era un om aspru. Cînd durerea lui se mai potoli, îl chemă pe Mustafa şi îi spuse:

— Nerozia ta mi-a răpit mîngîierea bătrîneţelor şi bucuria ochilor mei. Pleacă, piei pe veci din faţa mea, te blestem pe tine şi pe urmaşii tăi, şi blestemul tatălui tău va fi ridicat numai dacă ai s-o aduci pe Fatme înapoi!

Sărmanul meu frate nu se aşteptase la asemenea lucru; el hotărîse dinainte să pornească în căutarea surorii sale şi a prietenei ei şi voise să ceară pentru aceasta binecuvîntarea tatălui meu; acum, însă, părintele nostru îl trimitea în lume împovărat de blestem. Dar dacă durerea îl doborîse, năpasta nemeritată îi întări curajul.

Se duse la tîlharul ce fusese prins şi-l întrebă încotro se îndrepta corabia lor; află astfel că ticăloşii făceau negoţ de sclavi şi că se duceau spre Bassora, unde se ţinea tîrg.

Cînd se întoarse acasă spre a se pregăti de plecare, mînia părintelui nostru se mai potolise, se vede, căci îi trimisese o pungă cu galbeni pentru drum. Mustafa îşi luă plîngînd rămas bun de la părinţii Zoraidei — aşa o chema pe logodnica răpită — şi porni spre Bassora.

Mustafa călători pe uscat, deoarece niciun vas nu pleca din orăşelul nostru spre Bassora. De aceea trebui să meargă întins toată ziua, pentru a nu ajunge la Bassora cu mult în urma piraţilor. Avea un cal bun, nu era prea împovărat de lucruri şi nădăjduia să ajungă la tîrg peste şase zile. Dar în seara celei de-a patra zile, pe cînd călărea singur pe drum, se năpustiră deodată asupra lui trei inşi. Văzînd că erau voinici şi bine înarmaţi şi că puseseră gînd rău mai mult banilor şi calului decît vieţii sale, le strigă că e gata să se dea prins. Cei trei descălecară, îi legară picioarele sub burta calului, îl luară între ei şi, în timp ce unul apucă de hăţ, o porniră repede, fără a scoate un cuvînt.

Pe Mustafa îl cuprinse o deznădejde cumplită; blestemul tatălui său începea să se împlinească; cum ar mai fi putut el nădăjdui să-şi scape sora şi logodnica, acum cînd toate mijloa­cele îi fuseseră răpite şi nu-i mai rămăsese decît viaţa?

Mustafa şi tăcuţii săi însoţitori călăriră vreme de vreun ceas, după care cotiră într-o vale lăturalnică. Valea, înconju­rată de copaci înalţi şi iarbă moale, de un verde închis, brăz­dată la mijloc de un pîrîu, îmbia la odihnă. Într-adevăr, acolo erau aşezate cincisprezece-douăzeci de corturi; de ţăruşii corturilor erau legate cămile şi cai voinici; dintr-unul din corturi răsunau sunetele vesele ale unei ţitere şi două glasuri bărbăteşti. Fratele meu îşi zise că oamenii care-şi aleseseră un loc de popas atît de vesel nu puteau să aibă gînduri rele faţă de el.

Cînd însoţitorii săi îl dezlegară şi-i făcură semn să descalece, îi urmă fără teamă. Fu dus într-un cort mai mare decît celelalte, frumos şi cu gust împodobit pe dinăuntru. Perne minunate, ţesute cu fir de aur, covoare măiestrit lucrate, vase aurite pentru ars mirodenii, toate aceste semne obişnuite ale bogăţiei şi bunăstării erau aici semnele jafului îndrăzneţ. Pe una din perne şedea un bătrînel pirpiriu; avea un chip urît, pielea pământie, lucioasă, iar schima de şiretenie a gurii şi din jurul ochilor îi dădea o înfăţişare respingătoare. Deşi acest om încerca să facă pe grozavul, Mustafa îşi dăduse îndată seama că nu pentru el era cortul atît de bogat împodobit, iar vorbele pe care le schimba cu însoţitorii lui îi întăriră această credinţă.

   —  Unde-i Voinicul? întrebară aceştia pe omul cel pirpiriu.

—  A plecat la vînătoare, răspunse el, dar mi-a poruncit să-i ţin locul.

—  Asta n-a fost înţelept din partea lui, spuse unul din tîlhari, căci trebuie să hotărască dacă-i facem seama cîinelui ăstuia sau îi cerem răscumpărarea, şi lucrul acesta numai Voinicul îl ştie.

Pirpiriul se ridică fudul şi se întinse cît putu ca să ajungă cu palma la urechea potrivnicului său, vrînd să-l lovească; dîndu-şi însă seama că se osteneşte în zadar, începu să ocă­rască. Ceilalţi nu se lăsară mai prejos şi în cort se stîrni o larmă cumplită. Deodată perdeaua cortului se dădu la o parte şi înăuntru intră un bărbat înalt şi impunător, tînăr şi frumos ca un prinţ persan; veşmintele şi armele sale, în afară de un hanger bătut cu pietre scumpe şi de o sabie strălucitoare, erau modeste, obişnuite, dar ochii săi pătrunzători şi întreaga sa înfăţişare te făceau să-i dai toată cinstirea, fără să stîrnească teama.

—  Cine îndrăzneşte să pornească gîlceavă în cortul meu? strigă el către oamenii speriaţi.

Se aşternu tăcerea pentru cîteva clipe şi, în cele din urmă, unul din cei ce-l aduseseră pe Mustafa povesti cele întîmplate. Atunci, faţa Voinicului, cum îl numeau ei, se înroşi de mînie.

— Cînd te-am lăsat eu în locul meu, Hassan? îl întrebă el pe pirpiriu, cu glas înfricoşător.

Acesta se chirci de frică, părînd şi mai nevolnic ca înainte, şi se strecură spre intrarea cortului. O straşnică lovitură de picior a Voinicului îl făcu să zboare afară într-un salt năstruşnic.

Îndată ce se făcu nevăzut, cei trei bărbaţi îl aduseră pe Mustafa în faţa stăpînului cortului care, între timp, se aşe­zase pe pernă.

— Iată omul pe care ne-ai poruncit să-l prindem! El se uită îndelung la prins şi rosti:

—  Paşă din Sulieika! Cugetul tău îţi va arăta de ce stai acum în faţa lui Orbassan.

Auzind acestea, fratele meu se aruncă la picioarele lui şi răspunse: 

—  O, stăpîne! Faci o greşeală; eu sunt un biet nenorocit şi nu acel paşă pe care-l cauţi!

Toţi cei din cort se mirară de aceste vorbe. Stăpînul cor­tului spuse însă:

— Prefăcătoria nu-ţi va folosi, căci voi chema oameni care te cunosc bine.

Porunci să fie adusă Zuleima. Fu adusă o femeie bătrînă, care, întrebată dacă recunoaşte în fratele meu pe paşa din Sulieika, răspunse:

—  Da! Jur pe mormîntul Profetului că el e paşa şi nimeni altul!

—  Vezi, nenorocitule, că viclenia ta nu ţi-a folosit la nimic? rosti mînios Voinicul. Eşti prea nevrednic ca să-mi pătez frumuseţe de hanger cu sîngele tău, dar am să te leg de coada calului meu, şi mîine, de la răsăritul soarelui şi pînă va asfinţi după dealurile din Sulieika, am să gonesc prin păduri cu tine!

Atunci sărmanul meu frate îşi pierdu cumpătul.

   —  Acesta e blestemul cruntului meu tată, care mă aruncă spre o moarte ruşinoasă! strigă el, plîngînd. Eşti pierdută şi tu, dulcea mea soră, şi tu, Zoraida! 

  —  Prefăcătoria nu-ţi foloseşte la nimic, zise unul din tîlhari, legîndu-i mîinile la spate. Ieşi din cort cît mai degrabă, căci Voinicul îşi muşcă buzele şi priveşte către hanger. Dacă vrei să mai trăieşti o noapte, mişcă! 

   In clipa cînd tîlharii îl scoteau pe fratele meu din cort, se întîlniră cu alţi trei, care împingeau de la spate un prins.     

   —  Iată, ţi-l aducem pe paşă, aşa cum ne-ai poruncit, spuseră ei şi-l duseră pe prins dinaintea pernei pe care şedea Voinicul.

Cînd prinsul trecu prin faţa fratelui meu, el putu să-l vadă la faţă şi să-şi dea seama ce bine semăna cu el acest bărbat; doar pielea obrazului îi era mai smeadă şi barba mai neagră.

     Voinicul se miră nespus la ivirea celui de-al doilea prins.

—  Care din voi e cel adevărat? întrebă el, privind cînd spre fratele meu, cînd spre celălalt.

—  Dacă de paşa din Sulieika este vorba, răspunse cu glas semeţ prinsul, eu sunt acela!

Voinicul se uită îndelung la el, cu privirea lui aprigă şi înfricoşătoare, apoi făcu un semn ca paşa să fie dus de acolo. După aceea se îndreptă către fratele meu, îi tăie legăturile cu hangerul şi-i făcu semn să se aşeze lîngă el pe perne.

— Îmi pare rău, străine, rosti căpetenia, că te-am luat drept nemernicul acela, dar trece-o pe seama unei întîmplări ciudate, care te-a adus în mîinile oamenilor mei tocmai în ceasul sortit pieirii netrebnicului.

Fratele meu îi ceru ca singur hatîr să-l lase să plece îndată, deoarece orice întîrziere putea fi păgubitoare. Voinicul îl întrebă ce treburi grabnice avea de făcut şi, după ce Mustafa îi povesti totul, Voinicul îl înduplecă să înnopteze în cortul său, spunîndu-i că atît el, Mustafa, cît şi calul lui aveau nevoie de odihnă. Ii mai spuse că a doua zi urma să-i arate un drum de numai o zi şi jumătate pînă la Bassora. Fratele meu se învoi, fu bine găzduit şi dormi lin pînă dimineaţa, în cortul tîlharului.

Cînd se trezi, era singur în cort; în faţa perdelei însă auzi mai multe glasuri, unul părînd să fie al stăpînului cortului, iar altul al pirpiriului cu obrazul pămîntiu. Trăgînd cu urechea, spre groaza lui, auzi cum pirpiriul îl ruga stăruitor pe celălalt să-l omoare pe străin, căci acesta, îndată ce avea să se vadă scăpat, îi va da în vileag pe toţi.

Mustafa îşi dădu seama numaidecît că pirpiriul îi purta pică, fiindcă pătimise din pricina lui cu o zi înainte. Voinicul păru că se gîndeşte cîteva clipe.

—  Nu, zise el, este oaspetele meu; legea ospeţiei e sfîntă, iar el nu arată a fi un mişel.

După ce vorbi astfel, dădu perdeaua la o parte şi intră în cort.

— Pace ţie, Mustafa, grăi el, hai să îmbucăm ceva, şi apoi pregăteşte-te de drum.

Îi întinse fratelui meu un pahar cu licoare de şerbet şi, după ce băură, puseră şeile pe cai şi, într-adevăr, cu inima mai uşoară decît la sosire, Mustafa încalecă pe cal. Curînd, cortu­rile rămaseră mult în urma lor şi ei o luară pe o cărare largă, ce ducea într-o pădure. Voinicul îi povesti fratelui meu că acel paşă, pe care-l prinseseră la vînătoare, le făgăduise că nu vor avea a se teme de nimic pe pămînturile sale; dar, cu cîteva săptămîni în urmă, nemernicul pusese mîna pe unul din oame­nii cei mai bravi ai Voinicului şi-l spînzurase în chinuri groaz­nice. Voinicul îl pîndea de atunci pe ticălos şi acesta trebuia să moară chiar în ziua aceea. Mustafa nu îndrăzni să-l întoarcă de la hotărîrea sa, fiind fericit că scăpase teafăr.

Cînd ieşiră din pădure, Voinicul îşi opri calul, arătă fratelui meu drumul, îi strînse mîna luîndu-şi rămas bun şi-i spuse:

— Mustafa, printr-o întîmplare ciudată, ai fost oaspetele tîlharului Orbassan; nu-i nevoie să te rog să nu dai în vileag cele ce ai văzut şi auzit. Ai îndurat pe nedrept frica de moarte şi sunt dator să te împac. Ia acest hanger ca amintire şi, oricînd vei avea nevoie de sprijin, trimite-mi-l şi am să mă grăbesc să-ţi vin într-ajutor. Iar această pungă poate îţi va fi de folos pe drum.

      Fratele meu îi mulţumi pentru mărinimie, luă hangerul, dar punga nu o primi. Orbassan însă, strîngîndu-i încă odată mîna, lăsă punga să cadă jos şi porni înapoi călare, prin pădure, cu iuţeala fulgerului. Mustafa, dîndu-şi seama că n-o să-l poată ajunge din urmă, descălecă şi ridică punga, uimit de dărnicia gazdei sale, căci punga era plină cu galbeni. Îi mul­ţumi lui Alah că-i scăpase viaţa, îi ceru să-l ţină în paza lui pe nobilul tîlhar şi, cu inima uşoară, porni mai departe pe drumul către Bassora.

Lezah tăcu şi privi întrebător spre bătrînul neguţător Ahmet.

— Ei, dacă aşa stau lucrurile, spuse acesta, atunci îmi schimb aspra părere despre Orbassan, căci, într-adevăr, cu fratele tău s-a purtat frumos.

— S-a purtat ca un vrednic musulman, strigă Muley, dar nădăjduiesc că nu ţi-ai încheiat povestirea, căci, după cum vezi, suntem cu toţii dornici să ascultăm mai departe ce i s-a întîmplat fratelui tău şi dacă a scăpat-o pe Fatme, sora ta, şi pe frumoasa Zoraida.

— Dacă nu vă plictisesc, am să vă povestesc cu plăcere mai departe, răspunse Lezah, căci povestea fratelui meu este într-adevăr minunată şi plină de întîmplări neobişnuite.

Ilustratii de Livia Rusz

  P13