Povestile lui Wilhelm Hauff (17)

Muc cel Mic (1)

    În Nicheea, oraşul meu drag în care m-am născut, trăia odată un om căruia i se zicea Muc cel Mic. Eram copil pe vremea aceea, dar îmi aduc bine aminte de el. Poate, fiindcă din pricina lui am mîncat o dată de la tata o bătaie soră cu moartea. 

   Cînd l-am cunoscut, Muc cel Mic era un flăcău bătrîn, dar nu mai înalt de cîteva picioare; pe deasupra, avea şi o înfăţişare tare ciudată: pe un trup mic şi plăpînd, un cap mare, mare de tot, mai mare decît vreun alt cap de om. Muc trăia într-o casă uriaşă, singur-singurel, şi tot singur îşi făcea de mîncare; nu se arăta pe uliţă decît o dată pe lună şi dacă pe la vremea prînzului nu s-ar fi zărit ridicîndu-se un fum gros din hornul casei sale, nimeni n-ar fi ştiut dacă Muc cel Mic mai trăieşte ori ba; seara se plimba pe acoperiş, şi de jos, din uliţă, ţi se părea că un cap de uriaş umblă de unul singur încolo şi încoace.

   Tare răutăcioşi eram noi, băieţii, pe vremea aceea: cîtu-i ziulica de mare ne ţineam numai de năzbîtii. Ziua, cînd Muc cel Mic pleca de-acasă, era o adevărată sărbătoare pentru noi; ne strîngeam din vreme în faţa casei lui şi îl aşteptam să iasă; uşa se deschidea şi în prag se ivea un cap mare cu un turban şi mai mare, urmat de un trupşor pirpiriu, îmbrăcat cu o fărîmă de feregea ponosită de sub care se zăreau nişte şalvari largi, încinşi cu un brîu lat; în brîu era înfipt un hanger lung, atît de lung, că anevoie îţi puteai da seama dacă Muc atîrnă de hanger sau hangerul de Muc.

   De cum păşea pe uliţă, porneam să chiuim de vuia văzduhul; ne zvîrleam tichiile în aer şi ţopăiam nebuneşte în jurul lui. Dar Muc ne întîmpina dînd grav din cap şi cobora cu paşi domoli uliţa, tîrîndu-şi tălpile — asta din pricina imineilor( încălţăminte ) lui nemaivăzut de mari.

   Noi, băieţii, ne luam după el strigînd întruna: «Muc cel Mic! Muc cel mic!» I-am făcut şi o strigătură hazlie, pe care i-o cîntam adesea; suna cam aşa:

Muc, Muc, Muc, micuţule Muc,

Hai la joacă nu sta cuc!

Casa ta e mare, mare,

Capul tău pereche n-are:

Uriaş ca un ceaun!

Muc, piticul nostru bun,

Sari şi ia-te după noi!

Prinde unul, prinde doi,

Muc, Muc, Muc, piticul Muc!

   Aşa ne distram adesea pe socoteala lui şi trebuie să mărturisesc, spre ruşinea mea, că eu eram capul răutăţilor; îl trăgeam mereu de mica lui feregea şi o dată l-am călcat din spate pe imineii lui uriaşi, iar bietul Muc s-a împiedicat şi a căzut.

   Întîmplarea aceasta mi s-a părut nespus de hazlie, dar mi-a trecut curînd pofta de rîs cînd l-am văzut pe Muc cel mic îndreptîndu-se spre casa tatălui meu. A intrat la noi în casă şi a zăbovit un timp acolo. Eu am stat pitit după poartă pînă cînd Muc a ieşit, însoţit de tatăl meu, care îl ţinea cuviincios de mînă şi îşi luă rămas bun de la el cu multe plecăciuni. Nu prea mă simţeam în apele mele, aşa că am rămas o bună bucată de vreme în ascunzătoarea mea. În cele din urmă, însă, foamea care m-a răzbit s-a dovedit mai tare decît frica de bătaie şi, pocăit, cu capul plecat, m-am înfăţişat înaintea tatălui meu.

   — Am aflat că l-ai supărat pe bunul Muc! zise el cu faţa întunecată. O să-ţi spun povestea lui şi n-o să mai rîzi de el. Dar înainte şi după ce ţi-o voi spune, ai să-ţi primeşti papara obişnuită.

   «Papara obişnuită» erau cele douăzeci şi cinci de lovituri, pe care tata, din păcate, le număra cu multă grijă. Scoase ţeava lungă a pipei sale, deşurubă muştiucul de chihlimbar şi, mai mînios ca oricînd, îmi trase o bătaie straşnică.

   După ce isprăvi cu toate cele douăzeci şi cinci de lovituri, îmi porunci ca altădată să mă port cu luare-aminte şi începu să-mi spună povestea lui Muc cel Mic.

   Tatăl lui Muc, pe care-l chema de fapt Mucrah, fusese un om de vază în Nicheea, numai că era tare sărac. Trăia aproape tot atît de singuratic cum trăieşte astăzi feciorul lui. Pe Muc nu-l prea avea la inimă — îi era ruşine de înfăţişarea lui de pitic şi îl lăsa să crească la voia întîmplării, cu mintea neluminată de învăţătură.

   La şaisprezece ani, Muc era încă un copil vesel, dar tată-său, om zgîrcit la zîmbet, avea pentru el numai vorbe de dojeană: că pentru vîrsta lui e încă prea copilăros, necopt la minte, ba chiar şi prost...

   Într-o bună zi, bătrînul a căzut rău de tot şi de aici i s-a tras moartea. Muc cel Mic a rămas singur pe lume, neştiutor şi sărac.

   Neamurile cîinoase, cărora tatăl lui le rămăsese dator pînă peste cap, îl goniră din casă pe sărmanul băiat, povăţuindu-l să plece în lumea largă să-şi caute norocul. Muc cel Mic se găti bucuros de drum.

   O singură rugăminte a avut şi el: să i se dăruiască straiele tatălui său. Ruga i-a fost împlinită pe dată. Straiele nu i se potriveau deloc, căci părintele lui fusese un om voinic şi înalt. Muc nu stătu însă mult pe gînduri: le reteză poalele şi le îmbrăcă. De strîmtat însă uitase să le strîmteze şi de aceea veşmintele sale, cu care mai umblă şi astăzi, par atît de ciudate: Turbanul uriaş, brîul lat, şalvarii largi, mica feregea albastră, toate erau moştenire părintească şi le-a purtat de atunci întruna. Ba îşi înfipse în brîu şi hangerul lung cu înflorituri al tatăluj său, îşi luă un băţ şi purcese la drum.

   Umblă voios ziulica întreagă, că doar plecase în căutarea norocului. De zărea în praf vreun ciob scînteind în soare, îl vîra iute în buzunar, în credinţa că ciobul se va schimba pe dată în cea mai frumoasă nestemată; de vedea strălucind în depărtare cupola vreunei moschei sau oglinda sclipitoare a unui lac, se grăbea plin de nădejdi într-acolo, căci îşi închipuia că a ajuns în ţara minunilor. Dar, vai! De cum se apropia, nălucirile piereau ca un vis, iar oboseala şi foamea îi aminteau că se afla încă pe lumea asta, a muritorilor de rînd.

   Două zile şi două nopţi rătăci el amărît şi flămînd, dar de noroc tot nu dădu; hrană îi erau doar roadele cîmpului, iar culcuş pămîntul tare. In zorii celei de a treia zi, de pe o înălţime zări o cetate mare. Semilunile sclipeau pe minaretele sale şi steagurile colorate fîlfîiau pe acoperişuri făcîndu-i parcă semn să se apropie. Uimit, Muc se opri şi cuprinse cu privirea cetatea şi împrejurimile ei. „Aici e norocul lui Muc cel Mic! îşi zise el. Acum, ori niciodată!" Şi cu toate că era istovit, sări în sus de bucurie. Îşi adună apoi toate puterile şi se îndreptă într-acolo.

   Deşi cetatea părea foarte aproape, ajunse la zidul ei abia spre amiază, pentru că nu-l mai ţineau picioarele şi din timp în timp simţea nevoia să poposească la umbra unui palmier, ca să-şi mai tragă sufletul. În sfîrşit ajunse în faţa porţii! Îşi netezi mica lui feregea, îşi înfăşură mai bine turbanul, întinse brîul în toată lăţimea lui şi îşi aşeză mai oblic hangerul cel lung; apoi îşi scutură colbul de pe iminei, luă băţul şi păşi hotărît în cetate.

   Bătu îndelung uliţele în sus şi-n jos, dar nu văzu nici o uşă care să i se deschidă şi nu auzi nici un glas care să îl întîmpine: «Intră, micule Muc, mănîncă şi bea după pofta inimii şi odihneşte-ţi picioarele trudite de atîta drum!»

   Tot colindînd aşa, Muc ajunse în faţa unei case mari, arătoase şi tocmai cînd se uita la ea cu mult jind, se deschise o fereastră şi se ivi o bătrînă care strigă cu glas cîntat:'

Hai fuguţa! Hai, fugita!

Plină, plină-i străchinuţa!

Hai, vecinilor, la noi!

Masa-i pusă pentru voi.

Vecineilor, fuguţa,

Plină, plină-i străchinuţa!

   Şi pe uşa casei dădu buzna o droaie de cîini şi de pisici. Muc stătu o clipă pe gînduri dacă să se lase pradă ispitei, dar, luîndu-şi deodată inima în dinţi, păşi în urma cîtorva pisicuţe. Ele cunoşteau desigur mai bine ca el drumul spre bucătărie.

   Pe scară, Muc se întîlni cu bătrîna pe care o văzuse la fereastră. Femeia se uită la el încruntată şi-l întrebă ce pofteşte.

   — Ai chemat toată lumea la masă, răspunse Muc, şi, fiindcă sunt tare flămînd, am venit şi eu.

   Bătrîna rîse şi-l întrebă:

   — De unde vii, om ciudat? Toată lumea ştie că eu gătesc bucate numai pentru drăguţele mele de pisici, şi doar din cînd în cînd mai chem să le ţină tovărăşie şi niscaiva oaspeţi de prin vecini, precum vezi.

   Atunci Muc cel Mic îi povesti batrînei cît de greu o dusese după moartea părintelui său şi o rugă să-i îngăduie în ziua aceea să mănînce şi el laolaltă cu pisicile. Înduioşată de trista lui poveste, femeia îl pofti în casă şi-i dădu sa mănînce şi să bea pe săturate. După ce prichindelul mai prinse puteri, ea îl privi lung şi grăi:

    — Muc, rămîi în slujba mea! N-o să te osteneşti prea mult, iar eu o să am grijă de tine. 

   Muc cel Mic se învoi bucuros, căci mîncarea pisicilor îi fusese pe plac. Şi aşa rămase slugă la cucoana Ahavţi. Slujba era uşoară, dar ciudată. Stăpîna Ahavţi avea doi cotoi şi patru pisici. In fiecare dimineaţă, Muc cel Mic le pieptăna blana şi le dădea cu pomezi scumpe. Cînd stapîna pleca de acasă, Muc se îngrijea de pisici; la ceasul mesei le punea străchinuţe cu mîncare, şi noaptea le culca pe perne de mătase şi le învelea cu macaturi de catifea. Stăpîna Ahavţi avea şi cîţiva caţei; pe aceştia însă nu-i alinta ca pe pisici, pe care le iubea de parcă ar fi fost propriii ei copii.

   Altminteri, Muc cel mic trăia aici tot atît de singuratic ca şi în casa părintească: nu dădea ochi cu altcineva decît cu stâpîna lui, încolo se învîrtea ziulica toată numai între cîini şi pisici. O vreme a dus-o bine: mîncare cît îi trebuia, iar treabă putină. Bătrîna se arăta îndeajuns de mulţumită de sluga ei. Pe zi ce trecea, pisicile deveneau însă tot mai zvă­păiate: cînd pleca bătrîna de acasă, se zbenguiau şi zburdau prin odăi ca nişte zănatice, răsturnau tot ce le ieşea în cale, spărgeau vase din cele mai frumoase; de cum simţeau însă pe scară paşii stăpînei Ahavţi, se ghemuiau pe perniţele lor şi mişcau din codiţă ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat. La vederea harababurii din casă, stăpîna Ahavţi se făcea foc şi pară şi arunca toată vina pe Muc. Degeaba căuta el să se dez­vinovăţească. Mironosiţelor de pisici ea le dădea mai multă crezare decît jurămintelor de nevinovăţie ale slugii ei.

   Muc cel mic era tare mîhnit — nu-şi aflase, aşadar, noro­cul nici de asta dată; se gîndi deci să părăsească slujba aceasta. Dar încă din prima lui călătorie văzuse cît de amar e traiul fără bani şi de aceea se hotărî să-şi dobîndească într-un fel oarecare simbria, căci stâpîna Ahavţi de făgăduit i-o fă­găduia, dar de dat nu i-o dădea. Se găsea în casa stăpînei Ahavţi o cămară totdeauna încuiată, în care Muc nu intrase niciodată. O auzise de multe ori pe stăpînă-sa cotrobăind pe acolo şi tare-ar fi vrut Muc să afle ce taine ascunde. Acuma, stînd şi chibzuind cum să-şi facă rost de bani pentru drum, numai ce-i veni în minte cămara aceea! Nu cumva o fi tăi­nuită acolo vreo comoară? Dar uşa era totdeauna bine ză­vorîtă şi nu era chip s-ajungi la comoară.

   Într-o dimineaţă, după ce stăpîna Ahavţi plecă de acasă, un căţeluş vitregit de ea — şi care îl îndrăgise pe Muc pentru bunătatea lui — îl apucă pe băiat cu dinţii de şalvarii lui laţi şi începu să-l tragă, de parcă i-ar fi făcut semn să se ia după el. Muc, căruia ii plăcea să se joace cu căţeluşul, îl urmă. Ajunse în odaia de culcare a stăpînei Ahavţi, înaintea unei usiţe pe care el n-o băgase de seamă pînă atunci. Uşa era între­deschisă. Căţeluşul intră. Muc — după el, şi nu mică îi fu mirarea cînd se trezi în încăperea mult rîvnită. In zadar căută el bani prin toate ungherele — nici urmă de aşa ceva. Straie vechi şi vase care de care mai năstruşnice erau împrăştiate peste tot. Mai cu osebire îi atrase privirea un vas de cleştar cu izvoade meşteşugite, îl ridică, îl întoarse pe toate părţile... dar, vai! Vasul avea un capac aşezat uşor deasupra şi, din nebă­gare de seamă, Muc scăpă capacul, care se făcu ţăndări.

   Băiatul înlemni de spaimă şi multă vreme nu-şi putu veni în fire. Soarta îi era pecetluită. Trebuia să fugă cît mai grab­nic, dacă nu voia ca bătrîna să-l omoare în bătăi. Înainte de a pleca, Muc îşi aruncă privirea spre lucrurile stăpînei Ahavţi — doar-doar o găsi ceva de trebuinţă! Ochii i se opriră asupra unor conduri mari, mari de tot. Nu erau prea frumoşi, dar imineii pe care îi avea el in picioare se făcuseră ferfeniţă; afară de asta, condurii îl atrăgeau şi pentru faptul că erau mari, şi el nădăjduia că în felul acesta oamenii îl vor socoti şi pe el un bărbat în toată firea. Zvîrli dar cît colo vechii lui iminei şi încălţă condurii cei mari. Într-un colţ era rezemat un toiegel cu măciulia ca un cap de leu; stătea acolo fără nicio întrebuinţare. Îl înhăţă şi pe el şi o zbughi afară. Alergă spre odăiţa lui, îşi îmbrăcă mica feregea, strînse mai tare tur­banul moştenit de la tatăl său şi, după ce-şi înfipse hangerul în brîu, o luă la sănătoasa cît îl ţineau picioarele. Din casă în uliţă, din uliţă afară din cetate, fugea, fugea de frica bătrînei, mîncînd pămîntul; abia de-şi mai trăgea, bietul de el, sufletul. De cînd era nu alergase atît de iute — îl împingea parcă o putere nevăzută şi îi era cu neputinţă să se mai oprească.

   Îşi dădu seama că nu e lucru curat cu condurii. Zbura cu ei, nu alta. Încercă în fel şi chip să se oprească, dar în zadar. Deznădăjduit, începu să strige, de parcă ar fi strunit nişte cai:

   — Ptrr... Ho... Ptrrr!

   Ca prin farmec condurii se opriră, iar Muc se trînti istovit la pămînt.

   Mult s-a mai bucurat Muc cel Mic de condurii lui. Aşadar, tot dobîndise el ceva de pe urma slujbei sale — se alesese cu un lucru care să-l ajute în căutarea norocului.

   Bucuros, dar sleit de puteri, Muc adormi degrabă; trupul lui micuţ avea un cap, nu glumă, şi nu-i era deloc uşor să şi-l ţină pe umeri. În vis i se arătă prietenul lui, căţeluşul stăpînei Ahavţi, cel care-l ajutase să găsească condurii; se făcea că-i spune:

   — Dragul meu Muc, nu ştii să dai condurilor o întrebuinţare cu folos; află că de ai să te răsuceşti cu ei de trei ori pe călcîie, ai să zbori unde vrei; iar cu toiagul ai să găseşti comori, căci de se află undeva ascuns aur, toiegelul te vesteşte ciocănind de trei ori în pămînt; iar de se află argint, numai de două ori.

   Aşa visă Muc cel Mic. Cînd se trezi, îşi aminti de visul lui năstruşnic şi se gîndi să facă de îndată o încercare. Încălţă condurii, ridică un picior şi începu să se răsucească pe celălalt călcîi.

   Oricine a încercat vreodată să se învîrtească de trei ori în şir pe un călcîi, încălţat cu nişte conduri uriaşi, nu s-ar mira că o asemenea ispravă Muc n-a izbutut s-o facă dintr-odată; şi apoi mai trebuia pus la socoteala şi capul lui greu, care-l trăgea ba într-o parte, ba în alta. 

   Sărmanul pitic căzu de cîteva ori cu nasul în pămînt, dar nu se dadu bătut: se mai apucă o dată şi încă o dată de aceeaşi treabă pînă ce izbuti. Se învîrti ca o sfîrlează pe un călcîi şi îşi dori să ajungă undeva pe aproape, într-un oraş mare.

   Nici n-apucă bine să-şi sfîrşească gîndul, că se înălţă în văzduh, purtat de condurii năzdrăvani, care vîsleau prin nori atît de iute, încît, pînă să se dezmeticească, Muc se trezi într-o piaţă cu multe tarabe, în jurul cărora forfoteau cu treburi o mulţime de oameni.

   Colindă încolo şi încoace printre ei, pînă socoti că e mai cuminte s-o ia pe uliţe mai neumblate, căci prin piaţă, în înghesuială, îl călca pe conduri ba unul, ba altul, mai-mai să-l dea grămadă! În învălmăşeală, hangerul său ascuţit împungea oamenii, aşa încît cu chiu cu vai prichindelul scăpă nebătut.

   Muc cel Mic începu să chibzuiască în ce fel şi-ar putea agonisi cîţiva bănuţi. E drept că avea un toiegel care îi descoperea comorile ascunse, dar cum să dea el de un asemenea loc unde să fie îngropat aur sau argint? La nevoie, ar fi putut face şi altceva; să-şi arate oamenilor făptura lui hazlie şi aşa să cîştige bani; era însă prea mîndru ca s-o facă. Pînă la urmă îşi aduse aminte de iuţeala picioarelor sale. Cu condurii năzdrăvani ar putea să-şi agonisească cele de trebuinţă — îşi zise el — şi hotărî să intre undeva în slujbă ca ştafetă.

   Socotind că împăratul din această cetate plăteşte o astfel de slujbă mai bine ca pe oarecare alta, află unde este palatul lui. Un străjer care stătea de veghe la porţile palatului îl întrebă pentru ce a venit. Auzindu-l pe Muc că e în căutarea unei slujbe, îl trimise la păzitorul robilor.

Muc îi spuse şi acestuia, fără zăbavă, păsul lui: cum ar vrea şi el să intre în slujbă, ca ştafetă a împăratului.

   Păzitorul robilor cătă lung la el şi-i spuse:

   — Cum? Cu picioarele tale de o şchioapă vrei să slujeşti ca ştafetă a împăratului? Piei din faţa mea! N-am chef să-mi pierd timpul cu toţi zănaticii!

   Muc cel mic stărui însă, spunînd că e gata să se ia la întrecere cu cea mai bună ştafetă împărătească. Vorbele lui îi părură nespus de caraghioase păzitorului de robi, care-i porunci ca pînă în seară să fie pregătit pentru încercare.

   După ce îl duse pe Muc la bucătărie şi porunci să i se dea să mănînce şi să bea pe săturate, păzitorul robilor se înfăţişă împăratului şi-i povesti despre ciudatul omuleţ şi despre cererea lui. Împăratul, om hîtru, se bucură că păzitorul îl oprise pe Muc la curte; va avea astfel prilejul să petreacă puţin pe socoteala piticului. Porunci apoi să se rinduiască toate cele de trebuintă pe pajistea din spatele palatului, pentru ca intreaga curte să poată lua parte la petrecere. După ce-I mai aminti odată păzitorului să-l ingrijească bine pe pitic, \mpăratul dădu de veste printilor si printeselor de la curte despre alegerea care urma să aibă loc în seara aceea. Aceştia, la rîndul lor îşi anunţară slujitorii. Vestea se răspîndi îndată şi, cînd se înseră, toată curtea, plină de nerăbdare, era adunată cu mic, cu mare, pe paiiştea unde fusese înălţată o podină, pentru ca lumea să poată vedea cum aleargă piticul cel lăudăros.

   Împăratul se sui pe podină înconjurat de fiii şi fiicele sale, iar Muc cel mic păşi pe pajişte şi făcu o temenea graţioasă în faţa înălţimilor lor. Prichindelul fu întîmpinat cu chiote şi rîsete. Năstruşnică figură! Un trup nevolnic, un cap mare, feregea, şalvari lungi, un hanger lung înfipt într-un brîu lat, picioare mici încălţate în conduri uriaşi — cum să nu te puf­nească rîsul la vederea lui! Dar Muc cel mic nu se fîstîci deloc auzind rîsete. Mîndru, rezemat în toiegelul său, îşi aş­tepta potrivnicul. După dorinţa lui Muc, păzitorul robilor ale­sese pentru întrecere pe cel mai bun alergător al împăratului. Acesta se înfăţişă acum pe pajişte, şi amîndoi, Muc şi alergă­torul, stăteau şi aşteptau semnalul de pornire. Potrivit rînduielii, cînd prinţesa Amarza ridică vălul, amîndoi zvîcniră din loc, pornind de-a lungul pajiştii ca două săgeţi slobozite din acelaşi arc.

   La început, Muc fu întrecut cu mult de potrivnicul lui. Apoi însă, cu condurii săi zburători, îl ajunse din urmă cît ai clipi din ochi, îl întrecu şi sosi la ţintă cu mult înainte de celă­lalt, care încă mai alerga gîfîind. Privitorii fură cuprinşi de o mare mirare; se aşternu o tăcere adîncă: abia cînd împăratul începu să bată din palme, mulţimea izbucni în chiote şi stri­găte: «Trăiască Muc cel mic, învingătorul!»

   Muc cel mic fu adus în faţa împăratului. Aruncîndu-se la picioarele acestuia, el îl rugă:

 —  Înălţimea ta! Am făcut dinaintea luminatei tale feţe numai o încercare a meşteşugului meu. Binevoieşte a îngădui să mi se dea o slujbă de ştafetă la curtea înălţimii tale!

   Împăratul grăi:

 —  Muc, tu vei fi ştafeta mea de frunte; vei sta aproape de împăratul tău, vei primi simbrie de o sută de galbeni pe an şi vei mînca la masă cu cei mai de seamă slujitori ai mei.

   Muc cel mic crezu că de astă dată îşi aflase în sfîrşit no­rocul. Era plin de voie bună. Se bucura de mare trecere la împărat, căci îi îndeplinea treburile cele mai tainice şi mai grabnice, şi pe toate le ducea la capăt cu multă grijă şi cu nespusă repeziciune.
Ilustratii de Marcela Cordescu

P16