Povestile lui Wilhelm Hauff (18)

Muc cel Mic (2)

   Ceilalţi slujitori ai împăratului nu-l vedeau însă cu ochi buni: nu le plăcea să împartă bunăvoinţa stăpînului cu un pitic care nu ştia altceva decît să alerge. Puseră deci la cale tot felul de uneltiri împotriva lui, dar toate dădeau greş, căci împăratul arăta o încredere nemărginită celei dintîi ştafete a sa, care îi ducea toate veştile de taină. (La asemenea înaltă cinstire ajunsese Muc!) 

    Muc ştia despre toate aceste uneltiri împotriva lui, dar avea o inimă prea blîndă ca să se răzbune; chibzuia mai de­grabă cum să se facă folositor duşmanilor săi, pentru ca ei să-1 îndrăgească. Îşi aduse aminte de toiegel, de care, în prea marea-i fericire, uitase. Dacă ar afla o comoară, îşi zicea Muc, curtenii ar ţine mai mult la el. Auzise şoptindu-se de mai multe ori că, pe vremuri, cînd năvăliseră duşmanii în ţară, tatăl împăratului şi-ar fi îngropat multe din comorile sale; se mai spunea că bătrînul a purces din astă lume fără a apuca să destăinuiască fiului său unde era tainiţa lor. De atunci Muc nu mai pleca fără toiegel, nădăjduind că într-o bună zi avea să dea de locul unde se afla ascunsă comoara bătrînului împărat. Într-o seară, plimbîndu-se prin grădina palatului, ajunse departe, într-un colţ îndepărtat, puţin umblat, şi deodată simţi că toiegelul îi saltă în mînă şi prinde a ciocăni de trei ori în pămînt. Pricepu numaidecît despre ce era vorba. Scoase hangerul, crestă cu el pomii dimprejur, ca să recunoască locul, şi se furişă înapoi spre palat; făcu rost de o cazma şi aşteptă să se înnopteze.

   Comoara îi dădu însă mult de furcă lui Muc cel mic. Bra­ţele lui erau firave, iar cazmaua — mare şi grea; după două ceasuri de trudă, abia de săpase o groapă de două picioare. În sfîrşit, cazmaua se izbi de ceva tare şi se auzi un zăngănit ca de fier. Muc începu să sape mai îndîrjit, pînă dădu de un capac mare, de fier. Atunci coborî în groapă să vadă ce se ascunde sub capac şi găsi o oală plină cu galbeni. Dar cu slabele-i puteri nu putu să ridice oala, aşa că îşi umplu mai întîi buzunarele cu galbeni, vîrî şi la brîu, puse şi în mica lui fere­gea, făcînd din ea o legătură plină cu aur, pe care abia putu s-o ia la spinare, apoi acoperi cu grijă ce mai rămăsese. Avea noroc de conduri, căci altfel nu s-ar fi putut urni cu atîta po­vară de aur. Ajunse nevăzut la palat, se strecură în iatacul său şi piti galbenii sub pernele divanului.

Muc cel mic era încredinţat că, stăpînind atîta bănet, toţi duşmanii săi de la curte or să-i fie de acum înainte cei mai buni prieteni si sprijinitori. Cît de neştiutor în ale vieţii era bietul Muc, crezînd că prietenii adevăraţi se dobîndesc cu aur... Vai! Mai bine şi-ar fi gătit de îndată condurii de drum, şi-ar fi luat la spinare bocceaua cu galbeni şi s-ar fi făcut nevăzut.

Aurul pe care-l dăruia acum din belşug în dreapta şi în stînga îi făcu pe ceilalţi slujitori ai curţii să-l pizmuiască şi mai mult.

— Face bani calpi, zicea marele bucătar Ahuli.   

— I-a dobîndit cu vorbe dulci de la împărat, scrîşnea pă­zitorul robilor, Ahmet.

Dar duşmanul său cel mai aprig, vistiernicul Arhaz, care nu o dată dăduse iama cu mîna-i lungă prin vistieria împăratului, spuse pe şleau:

— E hoţ!

Se sfătuiră cu toţii şi, într-o bună zi, Korhuz, marele paharnic, se înfăţişă foarte mîhnit la împărat. Amărăciunea i se citea pe faţă, aşa că împăratul îl întrebă de îndată ce are pe suflet.

— Vai! răspunse el. Sunt tare îndurerat, căci am pierdut bunăvoinţa stăpînului meu.

  — Ce vorbe sunt astea, prietene Korhuz? se miră împăratul. De cînd să nu mai fi lăsat să strălucească soarele mărinimiei mele asupra ta? 

   Marele paharnic îi răspunse că împăratul îl copleşeşte cu aur pe căpetenia ştafetelor, iar preacredincioşilor săi sfetnici nu le mai arată milostivirea sa. Mult se minună împăratul la auzul ăstor vorbe şi porunci să i se dea îndată seama despre galbenii pe care-i împărţea Muc în dreapta şi în stînga. Uneltitorii îi strecurară lesne în minte bănuiala că Muc a furat aurul, într-un fel sau altul, din vistieria ţării. Aşa ceva se brodea de minune pentru vistiernic, căci nu-i prea plăcea să dea socoteală de banii vistieriei.

    Împăratul porunci ca Muc să fie urmărit în taină, spre a fi prins asupra faptului.

   În noaptea ce urmă acestei nefericite zile, Muc luă cazmaua — galbenii scoşi erau pe sfîrşite din pricina dărniciei sale — şi se furişă în grădina palatului, spre comoara tăinuită, pentru a lua o altă grămadă de aur. Străjerii, în frunte cu marele bucătar Ahuli şi cu vistiernicul Arhaz, îl urmăriră de departe pas cu pas şi, în clipa cînd luă galbenii din oală şi îşi umplu feregeaua, se năpustiră asupra lui, îl legară zdravăn şi-l aduseră de îndată în faţa împăratului. Împăratul, nemulţumit fiindcă-l treziseră din somn, întîmpină plin de mînie pe cea dintîi ştafetă a sa şi îi puse bietului Muc tot felul de întrebări. La picioarele împăratului zăcea oala dezgropată, cazmaua şi feregeaua plină cu aur. Vistiernicul spuse că atît el, cît şi străjerii l-au văzut pe Muc cum se trudea să îngroape oala în pămînt. Împăratul îl întrebă pe Muc dacă e adevărată învinuirea ce i se aducea şi îi ceru să mărturisească de unde anume a luat aurul pe care voia să-l îngroape în grădină. Muc cel Mic, ştiindu-se nevinovat, spuse că ulcica cu aur o găsise în grădină şi că nu voia nicidecum s-o îngroape, ci, dimpotrivă, s-o dezgroape. La auzul acestor vorbe, toţi cei de faţă izbucniră într-un rîs cu hohote, dar împăratul se făcu foc în faţa acestui răspuns pe care-l socotea o sfruntată neobrăzare a lui Muc cel Mic şi strigă:

   — Nevrednicule, cum, după ce ai furat, mai vrei să-l şi minţi prosteşte şi mîrşav pe stăpînul tău? Vistiernice Arhaz, răspunde! Acest aur lipseşte din vistieria mea?

   Vistiernicul arătă că lucrul e neîndoielnic. Ba chiar că el şi-a dat seama că lipseşte şi mai mult aur, nu de puţină vreme, din vistieria împărătească. Poate să jure că Muc este hoţul. Împăratul porunci ca Muc cel Mic să fie ferecat în lanţuri şi zvîrlit în turn, iar vistiernicului îi dădu aurul pentru a-l pune la loc în vistierie. 

   Vesel de izbînda lui, Arhaz plecă acasă, unde îşi număra galbenii sclipitori; omul acesta mîrşav nu spuse însă nimănui că pe fundul oalei găsise un răvaş în care era scris:

«Vrăjmaşul a năvălit în ţară. De aceea ascund aici o parte din vistieria mea. Blestemul împărătesc să-l ajungă pe cel care va găsi aurul şi nu-l va da de îndată fiului meu!

                                                                                    Sadi împărat».

   În temniţa sa, Muc cel Mic era frămîntat de gînduri negre; ştia bine că cel care fură pe împărat e osîndit la moarte, totuşi nu voia să dea în vileag faţă de împărat taina toiegelului. Vezi bine, se temea ca împăratul să nu-i răpească toiegelul şi condurii. Din păcate, condurii năzdrăvani nu-i puteau veni într-ajutor, căci, ferecat în lanţuri cum era, oricît s-ar fi zbătut, de răsucit pe călcîi nu se putea răsuci.

   A doua zi, însă, cînd i se vesti osînda la moarte, chibzui că tot mai bine ar fi să trăiască fără toiegelul fermecat decît să-l păstreze şi să moară; trimise vorbă împăratului că-l roagă să-i îngăduie o întîlnire tainică şi îi dezvălui însuşirile toiegelului său. Mai întîi împăratul nu-l crezu, dar Muc făgădui că, de nu va fi omorît, îl va încerca în faţa lui. Împăratul îi dădu cuvîntul său împărătesc că-l va lăsa în viaţă dacă se adeveresc spusele lui şi porunci să se îngroape în pămînt nişte galbeni, fără ştirea lui Muc. Îi ceru apoi să găsească galbenii cu toiegelul său. Cît ai clipi, toiegelul ciocăni de trei ori în pămînt la locul cu pricina şi numaidecît aurul fu scos la iveală.

   Împăratul înţelese că vistiernicul îl înşelase şi, după obiceiul ţării, îi trimise un ştreang de mătase, ca să-şi facă singur seama. Cît despre Muc cel Mic, îi spuse:

   — E drept că ţi-am făgăduit viaţa, dar se pare că nu stăpîneşti numai taina acestui toiegel, şi, dacă n-ai să mărturiseşti de unde vine puterea ta de a alerga ca nimeni altul, vei rămîne întemniţat pînă la sfîrşitul vieţii. 

   Muc se săturase de temniţă numai după o singură noapte petrecută în turn. De aceea îi mărturisi împăratului că tot meşteşugul său stătea în condurii năzdrăvani, fără a spune că, pentru a-i folosi, era nevoie să te învîrteşti de trei ori pe călcîi. Împăratul făcu şi el o încercare: încălţă condurii şi numaidecît o luă la goană prin grădină. Ar fi dat orice să se oprească, dar nu cunoştea taina condurilor, iar Muc cel Mic, bucuros că se poate răzbuna, îl lăsă să fugă, pînă îl văzu căzînd la pămînt fără simţire.

   Cînd îşi veni în fire, împăratul se mînie cumplit pe Muc cel Mic, care îl lăsase să alerge pînă aproape să-şi dea sufletul.

   — Am făgăduit să te scot din temniţă şi să-ţi las viaţa, dar, dacă nu vrei să fii spînzurat, să piei din ţara mea în douăsprezece ceasuri.

   Porunci apoi ca toiegelul să fie încuiat, împreună cu condurii, în vistieria sa.

   Mai sărac ca oricînd, Muc cel Mic porni la drum, blestemîndu-şi prostia care-l făcuse să tragă nădejde că putea dobîndi un loc de frunte la curtea împărătească. Ţara din care fusese gonit era prea întinsă, aşa că, după opt ceasuri, se afla la hotarul ei, deşi mergea tare greu fără condurii lui dragi. Trecînd hotarul, părăsi drumul mare pentru a se adînci într-o pădure deasă, unde voia să trăiască zilele ce-i mai rămăseseră departe de lume, căci nespus îl mai mîhniseră oamenii. În inima pădurii găsi un loc pe placul său: un pîrîu limpede, străjuit de smochini mari, umbroşi, şi o pajişte cu iarbă moale care îl îmbia să rămînă acolo. Se trînti jos, hotărît să stea aşa nemîncat să-şi aştepte sfîrşitul. Copleşit de aceste gînduri negre, Muc adormi. Cînd se trezi, foamea îi dădea ghes; se gîndi atunci că e prea chinuitor să mori de foame şi că mai cuminte ar fi să caute primprejur ceva de-ale gurii. În pomul sub care îl furase somnul zări nişte smochine atît de frumoase, că-i lăsă gura apă. Se urcă în pom, culese cîteva şi le mîncă cu poftă. Apoi coborî spre pîrîu ca să-şi potolească setea. Dar tare se mai sperie cînd în oglinda apei îşi zări capul împodobit cu două urechi uriaşe şi cu un nas gros şi lung. Uluit, îşi apucă urechile cu minţile şi într-adevăr urechile erau lungi, mai lungi de o jumătate de cot.

    — Urechi de măgar! Aşa-mi trebuie, strigă el, înciudat, că i-am dat norocului cu copita, ca un măgar! 

   Se plimbă în colo şi încoace pe sub pomi şi, cînd i se făcu iarăşi foame, culese din nou cîteva smochine — altceva nu se găsea de mîncare pe acolo. După ce se sătură de smochine, lui Muc îi veni în minte că ar putea să-şi ascundă urechile sub turbanul său mare, ca să nu arate atît de caraghios. Dar cînd se pipăi la cap, îşi dădu seama că urechile cele lungi pieriseră. Se îndreptă în grabă spre pîrîu pentru a se încredinţa că-i adevărat; îşi văzu chipul său obişnuit, dintotdeauna; nasul cel lung şi hîd pierise şi el. Micul Muc pricepu lesne cum s-au petrecut lucrurile: nasul şi urechile i se lungiseră din pricina smochinelor pe care le luase din pomul cel dintîi, iar smochinele din cel de-al doilea pom îl lecuiseră, şi mai înţelese că soarta milostivă îi dăruise din nou o putere prin care să-şi dobîndească fericirea. Culese deci din amîndoi pomii atîtea smochine cît putea duce şi se întoarse în ţara pe care o părăsise nu demult. În cel dintîi tîrg care-i ieşi în cale îşi schimbă straiele ca să nu-l recunoască cineva şi o porni spre cetatea împărătească, unde şi ajunse curînd.

   Era tocmai vremea cînd poamele abia încep să dea în pîrg. Muc cel Mic ştia că marele bucătar cumpără bucuros astfel de bunătăţi pentru ospăţurile împărăteşti şi de aceea se opri la porţile palatului. Nu trecu mult şi marele bucătar ieşi în curte. Cercetă mărfurile neguţătorilor adunaţi la porţile palatului şi ochii îi căzură şi asupra coşuleţului lui Muc.

   — O! Ce trufandale! spuse el. Cu siguranţă că vor fi pe placul înălţimii sale. Cît ceri pentru tot coşuleţul?

   Muc cel Mic ceru un preţ potrivit şi făcură tîrgul. Marele bucătar dădu coşul unui rob şi plecă mai departe. Pînă una-alta, Muc se făcu nevăzut, căci se temea că peste puţină vreme vînzătorul, a cărui marfă era pricina năpastei ce avea să dea peste căpăţînile celor de la curte, va fi căutat şi osîndit.

   La masă, împăratul se arătă foarte vesel, nemaicontenind cu laudele pentru mîncărurile gustoase gătite de marele său bucătar şi pentru grija cu care ştia să aleagă bunătăţile cele mai anevoie de găsit. Dar marele bucătar zîmbea fudul, ştiind prea bine ce mai avea de adus la masă. De aceea aruncă din vîrful buzelor doar cîteva cuvinte: «Ei, urma alege» sau: «Om trăi şi-om vedea!» stîrnind curiozitatea prinţeselor. În sfîrşit, porunci să fie aduse smochinele, frumoasele, ademenitoarele smochine, care fură întîmpinate de toţi cei de faţă cu un «A-a-a-a!» de plăcere.

   — Ce coapte sunt! Ce îmbietoare! se minună împăratul. Bucătare, eşti un om şi jumătate, ai dobîndit cu prisosinţă bunăvoinţa mea!

   Spunînd aceste vorbe, împăratul — de felul său zgîrcit cu astfel de bunătăţi — împărţi cu mîna lui smochine mesenilor. Fiecare prinţ şi prinţesă primi cîte două, fiecare doamnă de onoare, vizir şi agă — cîte una; pe celelalte împăratul le puse dinaintea sa şi începu să le înfulece cu lăcomie.

    — Vai, tată, ce ciudat arăţi! strigă deodată prinţesa Amarza.

  Toţi priviră cu mirare spre împărat: pe cap îi crescuseră nişte urechi uriaşe, iar nasul i se lungise, încovoindu-se pînă spre bărbie. Se uitară apoi unii la alţii, înspăimîntaţi, căci capetele tuturor erau gătite cu aceste ciudate podoabe. E lesne de închipuit groaza de care a fost cuprinsă curtea. Fură chemaţi în grabă toţi vracii din cetate, care se îmbulziră cu felurite hapuri şi alifii; dar urechile uriaşe şi nasurile lungi tot pocite rămîneau. Un vraci încercă să reteze urechile unuia din prinţi; zadarnică treabă, căci ele crescură pe dată la loc. 

   În ascunzătoarea unde se pitise, Muc află despre toate cele întîmplate la palat şi se hotărî să se aştearnă din nou pe treabă. Din banii luaţi pe smochine îşi cumpărase un veşmînt ca de învăţat, îşi lipi o barbă făcută din păr de capră, şi astfel gătit, de puteai să juri că e un cărturar adevărat, se înfăţişă la palat cu un săculeţ de smochine în mînă. Vraciul cel străin ceru să i se îngăduie şi lui să dea o mînă de ajutor celor căzuţi în nenorocire. Curtenii îl primiră fără prea multă încredere. Muc dădu unuia din prinţi să mănînce o smochină şi — minune! pipăindu-şi urechile şi nasul, prinţul văzu că acestea erau ca şi mai înainte, de mărime obişnuită. Acum toţi curtenii voiră să fie lecuiţi de vraciul străin. Împăratul, fără să spună o vorbă, îl luă de mînă pe Muc şi se îndreptă cu el spre iatacul său. Acolo deschise o uşă care dădea în vistierie şi îi făcu semn lui Muc să-l urmeze.

  — Iată! Aici se află comorile mele, spuse împăratul. Alege ce-ţi doreşte inima, numai scapă-mă de pacostea ruşinoasă care a dat peste mine! 

   Vorbele acestea îi merseră la inimă lui Muc cel Mic şi-i răsunară în urechi ca versul cel mai dulce. De cum intrase, îşi zărise condurii năzdrăvani şi toiegelul fermecat, dar umbla cu luate-aminte prin încăpere, prefăcîndu-se uimit de comorile împărăteşti. Cum ajunse însă la condurii săi, îi încălţă iute, apucă toiegelul, îşi smulse barba calpă şi-i arătă împăratului uimit chipul cunoscut al lui Muc cel prigonit de el.

   — Împărat făr' de cuvînt! grăi el. Ai răsplătit credinţa slugii tale prin nedreptate. Rămîi osîndit să porţi toată viaţa urechile acestea slute, care să-ţi amintească în fiecare zi de Muc cel Mic!

  Şi, vorbind astfel, se răsuci repede pe călcîi, îşi dori în gînd să plece îndată de acolo şi nici n-apucă împăratul să strige după ajutor, că Muc era departe.

   De atunci Muc îşi duce traiul pe meleagurile noastre, un trai îndestulat, dar singuratic, căci e supărat pe oameni. După încercările prin care a trecut, Muc a dobîndit multă înţelepciune şi, cu toată înfăţişarea lui neobişnuită, e un om vrednic de laudă şi nu de batjocură.

   Aici se isprăvi istorisirea tatălui meu. Mi-a părut rău că m-am purtat grosolan cu bunul pitic şi tata mă iertă de a doua parte a pedepsei, care trebuia să urmeze. Le-am spus şi prietenilor mei minunata poveste a vieţii lui Muc şi l-am îndrăgit cu toţii atît de mult, încît nici unul n-a mai rîs de el. Ba dimpotrivă, de atunci înainte l-am socotit vrednic de cinstire, făcînd totdeauna în faţa lui temenele adînci, de parcă ar fi fost un cadiu sau un muftiu.

Ilustratii de Marcela Cordescu

P17