Secretul Pădurii Bătrâne (2)

Bernardi 

   Lipsesc amănunte despre felul cum a ajuns Sebastiano Procolo să descopere afacerea cu duhurile şi cu vântul Matteo.

   După cum a povestit Vettore, într-o seară Procolo fusese atras de o lumină care străbătea pădurea şi se apropiase de ea fără să fie văzut. Era Bernardi, care, la lumina unui felinar, conducea acasă trei copii pierduţi în pădure; trei liceeni, colegi ai lui Benvenuto. Bernardi le-ar fi istorisit povestea, fără să-şi închipuie că în clipa aceea colonelul îl urma şi asculta totul.

  Alţii susţin că Procolo cunoştea încă de la început limbajul păsărilor şi de la ele primise destăinuirea.

  Amândouă ipotezele sunt neconvingătoare. Dar este indiscutabil că lui Procolo nu i-a trebuit mult ca să afle adevărul; altfel nu s-ar fi întâmplat ceea ce a urmat.

  Era un adevăr vechi, care fusese spus de mai multe ori, dar pe care nu-l credea nimeni. Oricât ar părea de neverosimil, şi azi în Valle di Fondo nu există poate nimeni care să-şi fi dat seama serios de aceasta; şi chiar dacă vor fi citite aceste pagini, probabil că totuna va fi, atât de mari sunt între oamenii aceia prejudecăţile şi superstiţia.

  Încă din secolele trecute, toţi observaseră că Pădurea Bătrână era altfel decât alte păduri. Chiar nemărturisită, dar era o convingere unanimă. Ce era deosebit nimeni însă nu ştia să spună.

  Dar abia la începutul secolului trecut adevărul fu descoperit întrutotul. Ce era special la Pădurea Bătrână înţelese foarte bine abatele don Marco Marioni, în timpul unei călătorii în valea aceea. Faptul nu-i păru grozav de straniu şi scurtă este referirea făcută de el în „însemnările geologice şi naturaliste ale unui preot călător”, publicate în l836, la Verona.

  Sunt informaţii succinte, dar foarte clare: „Mi-a plăcut, la Fondo, să-mi desfăt privirea cu o privelişte minunată: am vizitat o pădure bogată, pe care muntenii aceia o numesc Bosco Vecchio, unică prin înălţimea trunchiurilor, întrecând de departe clopotniţa de la San Calimero. După cum am observat, copacii aceia sunt locuinţa duhurilor, care se găsesc şi în păduri din alte regiuni. Locuitorii, cărora le-am cerut informaţii, păreau neştiutori. Cred că în fiecare trunchi este un duh, care iese de acolo sub formă de animal sau de om. Sunt fiinţe simple şi blânde, incapabile să facă rău omului. O astfel de pădure se întinde pe iugări întregi…”

  Marioni a fost primul şi ultimul naturalist care a scris despre duhurile din Pădurea Bătrână. Ştirea nu era absolut nouă pentru că în diferite rânduri, chiar demult, fusese repetată pe drumurile din Fondo. Fusese poate vreun pădurar, convins de evidenţa faptelor, care pusese zvonul în circulaţie; toţi însă îl luaseră ca pe o vorbă fără temei.

  Practic, succesivii proprietari ai pădurii şi locuitorii văii observaseră că brazii aceia aveau ceva neobişnuit; şi aceasta contribuie la explicarea faptului că nimeni nu făcuse tăieri. Dar când se vorbea de duhuri, izbucneau râsete de batjocură.

   Doar copiii, încă liberi de prejudecăţi, îşi dădeau seama că pădurea era populată de duhuri; şi vorbeau deseori despre aceasta, deşi aveau cunoştinţe foarte sumare. Cu trecerea anilor însă şi ei îşi schimbau părerea, lăsându-se convinşi de părinţi că e vorba de născociri prosteşti.

  Trebuie să adăugăm că nici noi nu avem despre duhurile din Pădurea Bătrână ştiri foarte precise. Se pare, aşa cum a scris abatele Marioni, că ele puteau lua înfăţişări de animale sau de om şi ieşi din trunchiuri, lucru care se pare ar fi avut loc în ocazii cu totul excepţionale.

  Forţa lor, aşa ar rezulta, nu se putea în nici un caz opune celei a oamenilor. Viaţa lor era legată de existenţa copacilor respectivi: dura de aceea sute şi sute de ani.

   Vorbăreţe din fire, stăteau de obicei în vârful trunchiurilor, discutând între ele sau cu vântul, zile întregi; deseori continuau să vorbească şi noaptea.

   Se pare, pe lângă aceasta, că ele înţeleseseră foarte bine pericolul că puteau fi nimicite de oameni prin tăierea copacilor. Sigur este că unul dintre ai lor, fără ca locuitorii din Fondo să şi-o închipuie măcar, lucra de mulţi ani ca să evite dezastrul: era Bernardi.

   Mai tânăr şi mai puţin trândav decât tovarăşii lui, se pare că el, sub înfăţişarea omenească, ar fi trăit aproape întotdeauna între oameni, cu singurul scop de a asigura salvarea fraţilor săi.

  Pentru aceasta făcuse să fie ales membru al Comisiei Silvice. Şi ani întregi trudise să-l convingă pe Morro să cruţe Pădurea Bătrână; văzându-l vanitos, ştiuse să-l ia pe latura slabă: pledase să fie inclus şi el în Comisia Silvică, îi făcuse rost de o diplomă de merit, făcuse să fie numit cavaler. După moarte, făcuse chiar să i se ridice un monument: o statuie modestă, e adevărat, dar lucrată excelent.

  Câte sacrificii, şiretenii, eforturi făcuse Bernardi pentru propriii săi tovarăşi! Câte seri, pe când celelalte duhuri, pe vârfurile brazilor, îşi uneau vocile în cor pentru a intona unele cântece de-ale lor, Bernardi trebuia să stea să pălăvrăgească cu Morro, pentru a-l menţine bine dispus, despre chestiuni plictisitoare care nu-l interesau deloc, sau să joace cărţi care nu-l distrau defel, în faţa unui pahar de vin care nu-i plăcea; şi între timp intra pe fereastră, cu mireasma răşinilor preţioase, vocea adâncă a fraţilor săi, care cântau nepăsători.

  Abia îl cunoscu pe colonelul Procolo şi auzi despre intenţia de a face tăieri în Pădurea Bătrână, că Bernardi înţelese numaidecât că orice încercare de convingere ar fi fost inutilă. Atunci, ca soluţie extremă pentru salvarea semenilor săi, decise să apeleze la vântul Matteo.

Dino Buzzati

Cap1 Cap3