Cosmicomicariile lui Italo Calvino (12)

Spirala

Pentru majoritatea moluştelor, forma organică vizibilă nu prezintă mare importanţă în viaţa membrilor unor specii, dat fiind că nu se pot vedea unul pe celălalt şi nu percep decît vag pe ceilalţi indivizi sau mediul în­conjurător. Acest lucru nu exclude existenţa, indepen­dent de orice legătură cu vizibilitatea, a striaţiilor viu colorate sau a formelor care ne apar frumoase (ca de exemplu la numeroase cochilii de gasteropozi).

 

I

Ca mine cînd stăteam lipit de stânca aceea, vreţi să spuneţi? — întrebă Qfwfq, — cînd valurile urcau şi coborau, iar eu neclintit, turtit de tot, nu făceam alt­ceva decît să sug ce era de supt şi să meditez la asta tot timpul? Dacă aceasta e perioada care vă interesează, mare lucru nu vă pot spune. Formă nu aveam, adică nu ştiam dacă am, sau nu ştiam că poţi avea una. Creşteam puţin cam pe toate părţile, cum se nimerea; dacă voi numiţi astea simetrie radială, înseamnă că aveam o simetrie radială, dar ca să fiu sincer n-am fost niciodată atent la aşa ceva. Şi de ce ar fi trebuit să cresc mai mult pe o parte decît pe cealaltă? Nu aveam nici ochi, nici cap, nici vreo parte a corpului care să fie diferită de alta; acum vor să mă convingă că din cele două găuri pe care le aveam, una era gura şi cealaltă anusul, şi că deci încă de pe atunci îmi aveam şi eu simetria mea bilaterală întocmai ca trilobiţii şi ca voi toţi ceilalţi, dar în amintirea mea nu văd nici o deosebire între cele două găuri, făceam să treacă totul pe unde aveam chef, spre înăuntru sau spre în afară era totuna, diferenţele şi mofturile apărînd mult mai târziu. Din cînd în cînd mă apucau unele fantezii, e drept; de pildă, să mă scarpin la subsuori, sau să-mi pun picior peste picior, iar o dată chiar să-mi las mustăţi gen periuţă. Folosesc aceste cuvinte numai aşa ca să mă fac înţeles; căci pe atunci nu puteam fireşte prevedea atîtea amănunte: aveam celule aproape identice, care făceau mereu aceeaşi treabă, cînd una, cînd alta. Dar cum nu aveam formă, simţeam înlăuntrul meu toate formele posibile, toate gesturile şi strîmbăturile şi posibilităţile de a face zgomote, chiar şi necuviincioase. Pe scurt, gîndurile mele n-aveau limite, în fond nu erau chiar gînduri pentru că n-aveam un creier cu care să le gîndesc, şi fiecare celulă gîndea de capul ei tot ceea ce putea fi gîndit deodată, nu prin imagini, că doar n-aveam niciun fel de imagine la dispoziţie, ci pur şi simplu în acel fel nedeterminat de a te simţi acolo, care nu excludea niciun fel de a te simţi acolo într-un alt fel.

Era o stare de plinătate, de libertate şi de mulţu­mire, starea mea de-atunci, cu totul diferită de ceea ce aţi putea să vă închipuiţi. Eram burlac (sistemul de reproducere de atunci nu necesita împerecheri, nici măcar vremelnice), sănătos, fără prea mari pretenţii. Cînd eşti tînăr, ţi se deschid în faţă toate căile întregii evoluţii şi în acelaşi timp te poţi bucura de faptul că te găseşti acolo pe stîncă, moluscă, plată şi umedă şi fericită. Dacă facem o comparaţie cu îngrădirile de mai tîrziu, dacă ne gîndim la faptul că a avea o formă exclude toate posibilităţile de a avea o alta, la viaţa monotonă fără neprevăzut în care sfîrşeşti prin a te simţi ca într-o cuşcă, ei bine, pot spune că pe atunci viaţa era frumoasă.

Desigur, trăiam cam închis în mine însumi, asta e adevărat, nu există comparaţie posibilă cu viaţa de relaţie de acuma; şi admit chiar că păcătuiam — puţin din cauza vârstei, puţin din cauza mediului — printr-un uşor narcisism; pe scurt, stăteam acolo şi mă observam tot timpul, îmi vedeam toate defectele şi toate calită­ţile, şi mă plăceam, atât în unele, cît şi în celelalte; termeni de comparaţie nu aveam, trebuie să ţinem seama şi de asta.

Nu eram însă atît de înapoiat încît să nu ştiu că în afară de mine mai exista şi altceva: stînca de care eram lipit, se înţelege, şi apa care ajungea la mine cu fiecare val, dar chiar şi alte lucruri mai depărtate, adică lumea. Apa era un mijloc de informare demn de luat în seamă şi precis: îmi aducea substanţe comestibile pe care le absorbeam prin toată suprafaţa mea şi altele care nu puteau fi mîncate dar datorită cărora îmi făceam o idee despre ce se afla în jur. Sistemul era următorul: venea un val, iar eu, cum şedeam lipit de stâncă, mă ridicam puţintel, dar aproape im­perceptibil, era de ajuns să slăbesc oleacă presiunea şi slaff, apa trecea pe dedesubtul meu plină de substanţe, de senzaţii şi de stimuli. Stimulilor acestora nu ştiai niciodată ce le putea trece prin cap; cîteodată un gîdilat de leşinai de rîs, altă dată un fior, o arsură, o mîncărime, aşa că era o continuă alternare de distracţii şi de emoţii. Să nu credeţi că stăteam acolo pasiv, aşteptînd cu gura căscată tot ce venea: după oarecare timp căpătasem experienţă şi analizam cu iuţeală tot ce ajungea pînă la mine şi decideam cum să mă port, pentru a profita cît mai mult sau pentru a evita con­secinţele neplăcute. Totul consta în reglarea contracţii­lor, cu fiecare din celulele pe care le aveam, şi în relaxare la momentul potrivit: puteam deci să aleg, să refuz, să atrag şi chiar să scuip.

Aflai astfel că existau ceilalţi, elementul care mă înconjura era plin de urmele lor, ceilalţi duşmănos de deosebiţi de mine sau dezgustător de asemănători. Nu, să n-aveţi impresia că aveam o fire capricioasă, nu e adevărat; desigur că fiecare-şi vedea de treburile lui, dar prezenţa celorlalţi mă liniştea, înscria în jurul meu un spaţiu locuit, mă elibera de bănuiala de a fi o excepţie alarmantă, prin fapul că aş fi singurul care să existe, ca într-un exil.

Şi mai erau şi celelalte. Apa transmitea o vibraţie specială, ca un frin frin frin, îmi amintesc cînd îmi dădui seama pentru prima oară de acest lucru, sau, nu prima oară, îmi amintesc cînd îmi dădui seama că-mi dădeam seama ca de un lucru pe care-l ştiusem dintotdeauna. Cînd am descoperit existenţa lor, mă apucă o mare curiozitate, nu atât să le văd, şi nici să mă fac văzut de ele — căci, în primul rînd, nu aveam văz, şi în al doilea rînd, sexele nu erau încă diferenţiate, fie­care individ era identic cu orice alt individ, iar faptul de a privi un altul sau o alta mi-ar fi făcut aceeaşi plă­cere ca aceea de a mă privi pe mine însumi — dar curiozitatea de a şti dacă se va întâmpla ceva între mine şi ele. Mă apucă dorinţa, nu de a face ceva deosebit, că nici nu era cazul, ştiind că nu era nimic deosebit de făcut, şi nici măcar nedeosebit, ci să răs­pund oarecum la acea vibraţie cu o vibraţie corespun­zătoare, sau mai bine zis: o vibraţie a mea personală, pentru că în acest domeniu exista posibilitatea să faci ceva care să nu fie exact la fel cu altceva, veţi spune acum că era vorba de hormoni, dar pentru mine era ceva într-adevăr foarte frumos.

Iată că una din ele, sliff sliff sliff îşi depune în cele din urmă ouăle, iar eu, sluff sluff sluff, le fecun­dez: totul se întâmplă în mare, de-a valma, în apa călduţă bătută de soare, nu v-am spus că eu simţeam soarele, încălzea marea şi înfierbînta stînca.

Una din ele, am spus. Pentru că, din toate mesajele feminine pe care marea mi le arunca, la început ca o ciorbă nediferenţiată în care totul mi se părea bun şi în care scormoneam fără să fiu atent la cum era una şi cum era cealaltă, iată că la un moment dat înţelesei ce răspundea mai bine gusturilor mele, gusturi pe care, evident, nu le cunoscusem înainte de momentul acela. Pe scurt, mă îndrăgostisem. Adică: începusem să recunosc, să izolez semnele uneia de cele ale celor­lalte, ba le şi aşteptam, aceste semne pe care începusem să le recunosc, le căutam, şi răspundeam acestor semne pe care le aşteptam cu alte semne pe care le făceam eu, ba pe care le provocam, chiar eu, aceste semne ale ei la care răspundeam cu alte semne ale mele, într-un cuvânt eram îndrăgostit de ea şi ea de mine, ce puteam dori mai mult de la viaţă?

Acum obiceiurile s-au schimbat, şi vouă vi se pare de neconceput să te poţi îndrăgosti aşa de o oarecare, fără s-o fi cunoscut. Dar în apa mării rămînea în soluţie ceva din ea, ceva care nu putea fi confundat şi pe care valurile mi-l puneau la dispoziţie, şi nici nu vă puteţi închipui ce multe informaţii primeam despre ea din acel ceva: nu informaţiile superficiale şi generice pe care le ai acuma văzând, mirosind, atingînd şi auzindu-i vocea, ci informaţii despre ceea ce este esen­ţial, asupra cărora imaginaţia lucra apoi îndelung. Mi-o puteam închipui în cele mai mici amănunte, şi nu mă gîndeam atîta la cum era făcută, căci ar fi fost un fel banal şi grosolan de a gîndi, ci mă gîndeam la ea întrebîndu-mă cum s-ar fi transformat, dacă, aşa fără formă cum era, ar fi luat una din infinitele forme posibile, rămînînd însă tot ea. Sau, nu-mi imaginam atît formele pe care ea le-ar fi putut lua, cît deosebita calitate pe care ea, luându-le, ar fi conferit-o acelor forme.

O cunoşteam bine, în fond. Şi nu eram sigur de ea. Mă apucau câteodată unele bănuieli, anxietăţi, ne­linişti. Nu lăsam să se vadă nimic, voi îmi cunoaşteţi firea, dar pe sub masca aceea de indiferenţă treceau presupuneri pe care nici măcar azi nu le pot mărturisi. Nu odată am bănuit că mă înşela, că-şi îndrepta mesajele nu numai spre mine, ci şi spre alţii, nu odată am avut impresia că interceptasem un astfel de mesaj, sau că în altul, adresat mie, descoperisem accente nesincere. Eram gelos, acum pot s-o spun, gelos nu atît din lipsă de încredere în ea, cît din lipsă de siguranţă în mine: cine-mi garanta că ea înţelesese bine cine eram eu? sau chiar: că înţelesese că eu exis­tam? Legătura aceasta care se înfăptuia între noi doi prin apa mării — o legătură deplină, completă, ce pu­team pretinde mai mult? — era pentru mine absolut personală, între două individualităţi unice şi distincte, dar pentru ea? Cine-mi garanta că ceea ce ea putea găsi la mine nu găsea şi la altul, sau la alţi doi sau trei sau zece sau o sută ca mine? Cine mă asigura că dăruirea cu care participa la legătura cu mine nu era o dăruire nediscriminată, la întâmplare, un dans erotic colectiv — cu cine se nimereşte?

Că aceste bănuieli nu corespundeau realităţii mi-o dovedea vibraţia supusă, intimă, palpitînd uneori de pudoare pe care o aveau corespondenţele noastre; dar dacă tocmai din cauza timidităţii şi a lipsei de expe­rienţă ea nu era destul de atentă la caracteristicile mele, şi alţii profitau de acest lucru pentru a se băga pe fir? Iar ea, novice, să creadă că eram tot timpul eu, să nu facă deosebirea între unul şi altul, şi astfel, la jocurile noastre cele mai intime să participe un cerc întreg de necunoscuţi...?

Atunci mă apucai să secret materie calcaroasă. Voiam să fac ceva care să marcheze prezenţa mea într-un fel foarte limpede, o prezenţă individuală care s-o apere de nesiguranţa nediferenţiată a tot ceea ce ne înconjura. E inutil să încerc să vă explic prin cuvinte noutatea intenţiei mele, căci însuşi primul cuvînt pe care l-am rostit ajunge şi prisoseşte: să fac, voiam să fac, şi ţinînd seama de faptul că nu făcusem niciodată nimic şi nici nu mă gîndisem că s-ar putea face ceva, acest lucru constituia în sine un mare eveni­ment. Aşa începui să fac primul lucru care-mi veni, şi anume o cochilie. Din marginea mantiei cărnoase pe care o aveam pe corp, cu ajutorul anumitor glande, începui să elimin secreţii care se curbau într-un rotocol, pînă cînd fui acoperit de un scut tare şi vărgat, zgrunţuros pe dinafară şi neted şi lucios pe dinăuntru. Evident, nu aveam posibilitatea să controlez forma pe care o lua ceea ce făceam; stăteam acolo ghemuit, tăcut şi grav, şi secretam. Continuai şi după ce cochilia îmi acoperise tot corpul, şi aşa începui un alt rotocol, pe scurt îmi ieşi o cochilie din acelea ră­sucite în formă de spirală, pe care, văzîndu-le, vă închipuiţi că sunt foarte greu de făcut, cînd, dimpotrivă, e de ajuns să perseverezi şi să secreţi cu răbdare mereu acelaşi material fără întrerupere, şi cresc aşa rotocol după rotocol.

Din clipa în care fu gata, această cochilie fu în acelaşi timp un loc necesar şi indispensabil pentru a sta înăuntru, un adăpost pentru supravieţuirea mea, şi ar fi fost vai de mine dacă nu aş fi făcut-o, dar în timp ce-o făceam nu-mi trecea deloc prin minte s-o fac pentru că-mi servea, ci, dimpotrivă, la fel cu unul căruia îi vine să scoată o exclamaţie pe care ar putea foarte bine să n-o scoată şi totuşi o scoate, ca unul care zice „ba!“ sau „hm!“, ceea ce înseamnă că făceam cochilia numai pentru a mă exprima. Dar în această exprimare erau incluse toate gîndurile mele pentru ea, alinarea furiei pe care mi-o provoca, felul drăgăstos de a mi-o imagina, dorinţa de a exista pen­tru ea, de a fi eu care să fiu cu adevărat eu, pentru ea care să fie cu adevărat ea, şi dragostea pentru mine însumi pe care o puneam în dragostea pentru ea, toate lucrurile care puteau fi spuse doar prin intermediul acelei găoace de cochilie răsucită în formă de spirală.

La intervale regulate, materia calcaroasă pe care o secretam se colora, astfel că se formau o mulţime de dungi drepte printre spirale, iar această cochilie era un lucru deosebit de mine dar în acelaşi timp partea cea mai adevărată din mine, explicaţia personalităţii mele, portretul meu redat într-un sistem ritmic de volume şi dungi şi culori şi materie tare, şi era totodată portretul ei redat în acel sistem, dar şi adevăratul şi identicul portret al ei aşa cum era, deoarece în acelaşi timp îşi fabrica şi ea o cochilie identică cu a mea, iar eu, fără să ştiu, copiam ceea ce făcea ea, iar ea, fără să ştie, copia ceea ce făceam eu, şi toţi ceilalţi îi copiau pe toţi ceilalţi şi-şi construiau cochilii la fel, aşa încît s-ar fi rămas la punctul de plecare de n-ar fi faptul că dacă te uiţi mai bine la aceste cochilii, pe care ne grăbim să le socotim identice, descoperi o mulţime de mici deosebiri ce ar putea ajunge foarte mari cu timpul.

Pot spune deci că cochilia mea se făcea de la sine fără să fiu în mod special atent să iasă mai degrabă într-un fel decît în altul, dar asta nu înseamnă că în acest timp eram distrat, cu mintea goală; dimpotrivă, puneam mult zel în acest act de a secreta, fără să mă abat o clipă de la această ocupaţie, fără să mă gîndesc la altceva, sau: gîndindu-mă mereu la altceva, din moment ce nu mă puteam gîndi la cochilie, cum de altfel nu mă puteam gîndi nici la altceva, dar împletind efortul de a face cochilia cu efortul de a mă gîndi că făceam un lucru anume, sau oricare lucru, sau toate lucrurile care s-ar fi putut face. Aşa că nu era nici măcar o treabă monotonă, deoarece efortul de gîndire care o însoţea se ramifica în nenumărate tipuri de gîndire care se ramificau fiecare în nenumărate tipuri de acţiuni care puteau servi fiecare la crearea a nenu­mărate lucruri, iar crearea fiecăruia din aceste lucruri era subînţeleasă în creşterea cochiliei, rotocol după rotocol...

II

(Iar acum, după cinci sute de milioane de ani, mă uit în jur şi văd deasupra stîncii taluzul căii ferate şi trenul care trece transportînd un grup de excursioniste olandeze care privesc pe fereastră, iar în ultimul com­partiment un călător singur care-l citeşte pe Herodot într-o ediţie bilingvă, şi dispare într-un tunel deasupra căruia se întinde şoseaua cu reclame „Vizitaţi Egiptul“ reprezentând piramide, iar o furgonetă cu îngheţată încearcă să depăşească un camion încărcat cu exempla­rele fascicolei „Rh-Stijl“ a unei enciclopedii în fascicole dar apoi frînează şi reintră în rînd deoarece nu are destulă vizibilitate din cauza unui nor de albine care a pornit-o peste şosea dintr-un şir de stupi aflaţi pe un cîmp alăturat peste care fără îndoială că zboară o albină-regină târînd după sine un roi întreg în sens opus fumului de tren împins către celălalt capăt al tunelului, astfel că din cauza acestui nor de albine şi fum de cărbuni nu se poate vedea nimic în afară de un ţăran care sapă pămîntul la cîţiva metri mai sus şi care scoate la lumină şi îngroapă la loc fără să-şi dea seama o bucată de sapă neolitică identică cu a sa, într-o grădină ce înconjură un observator astronomic cu telescoapele îndreptate spre cer, iar pe prag stă fata paznicului şi citeşte horoscoapele dintr-un săptămînal pe a cărui copertă se află chipul protagonistei din filmul „Cleopatra“; văd toate acestea şi nu mă mir de loc pentru că facerea cochiliei implica şi facerea mierii în fagurele de ceară şi a cărbunelui şi a telescoapelot şi a domniei Cleopatrei şi a filmelor despre Cleopatra şi a piramidelor şi a desenelor zodiacelor astrologilor caldeeni şi a războaielor şi a imperiilor de care vor­beşte Herodot şi a cuvintelor scrise de Herodot şi a operelor scrise în toate limbile inclusiv cele ale lui Spinoza în olandeză şi a rezumatului în paisprezece rînduri despre viaţa şi operele lui Spinoza cuprins în fascicola „Rh-Stijl“ din enciclopedie, încărcată în ca­mionul depăşit de furgoneta cu îngheţată, căci făcînd cochilia îmi pare că am făcut şi tot restul.

Mă uit în jur şi pe cine caut? Pe ea o caut veşnic, îndrăgostit de cinci sute de milioane de ani, şi văd pe plajă o vilegiaturistă olandeză căreia un vilegiaturist cu lănţişor de aur îi arată ca s-o înspăimînte roiul de albine în văzduh, şi o recunosc, e ea, o recunosc după felul de neconfundat în care dă din umeri, aproape să-şi atingă un obraz, sunt aproape sigur, ba aş spune chiar absolut sigur dacă n-aş găsi o oarecare asemă­nare şi la fata paznicului observatorului astronomic, şi în fotografia actriţei costumată în Cleopatra, sau poate la Cleopatra aşa cum era ea în realitate, prin ceea ce se spune că supravieţuieşte din Cleopatra în toate re­prezentaţiile cu Cleopatra, sau la albina-regină care zboară în fruntea roiului prin avîntul neînduplecat cu care înaintează, sau la femeia de hîrtie tăiată şi lipită pe parbrizul din material plastic al furgonetei cu în­gheţată, într-un costum de baie asemănător cu cel al vilegiaturistei de pe plajă care ascultă acum la un radio cu tranzistori glasul unei femei care cîntă, aceeaşi voce pe care o aude la radioul său şoferul camionului cu enciclopedia, şi în acelaşi timp aceeaşi pe care sunt sigur acum că am auzit-o timp de cinci sute de mi­lioane de ani, fără îndoială, ea este cea care cântă şi a cărei imagine o caut împrejur dar nu văd decît pes­căruşi plutind pe suprafaţa mării, acolo unde se zăreşte sclipirea unui banc de sardele, şi pentru o clipă sunt convins că o recunosc sub înfăţişarea unui pescăruş femelă, iar în clipa următoare am bănuiala că ar fi o sardea, dar ar putea fi la fel de bine oricare dintre reginele sau sclavele pomenite de Herodot sau doar subînţeleasă în paginile volumului care marchează locul cititorului ieşit pe coridorul trenului pentru a intra în vorbă cu turistele olandeze, sau oricare dintre turistele olandeze, pot spune că sunt îndrăgostit de fie­care dintre ele; şi în acelaşi timp sigur de a fi îndră­gostit numai de'ea.

Şi cu cît ard mai mult de dragoste pentru fiecare dintre ele, cu atît mai puţin mă hotărăsc să le spun: „Eu sunt!“ temîndu-mă să nu greşesc dar temîndu-mă şi mai tare să nu greşească ea, să nu mă ia drept un altul, un altul pe care, avînd în vedere puţinele lucruri ce le ştia despre mine, să-l confunde cu mine, de pildă vilegiaturistul cu lănţişor de aur, sau directorul obser­vatorului astronomic, sau un pescăruş mascul, sau cititorul lui Herodot, sau Herodot în persoană, sau vînzătorul ambulant de îngheţată care a coborît acum pe plajă, de pe un drumeag prăfuit, în mijlocul cactu­şilor spinoşi, şi care e înconjurat de turistele olandeze în costume de baie, sau Spinoza, sau şoferul camionului încărcat cu viaţa şi opera lui Spinoza, rezumate şi repetate de două mii de ori, sau unul din trîntorii care agonizează în fundul stupului după ce a dus la bun sfîrşit acţiunea lui de perpetuare a speciei.)

III

...Aceasta nu înseamnă că numita cochilie nu era în primul rînd cochilie, cu forma ei deosebită, care nu putea fi altfel pentru că era tocmai forma pe care i-o dădusem, adică singura pe care o ştiam şi pe care voiam să i-o dau. După ce cochilia a căpătat o formă, s-a schimbat şi forma lumii, în sensul că acum cuprin­dea forma lumii aşa cum fusese fără cochilie, dar în plus şi forma cochiliei.

Iar lucrul acesta avea urmări importante: fiindcă vibraţiile ondulatorii ale luminii, izbindu-se de corpuri, obţin efecte deosebite, în primul rînd culoarea, adică materialul acela pe care-l folosisem pentru făcutul dungilor şi care vibra altfel decît restul, dar şi faptul că un volum intră într-un raport special de volume cu celelalte volume, — toate fenomene de care nu-mi puteam da seama, ceea ce nu le împiedica însă să existe.

Cochilia făcută astfel era în măsură să producă imagini vizuale de cochilii, care sunt foarte asemănă­toare — după câte se ştie — cu cochilia însăşi, dar cochilia stă aici, iar ele se formează în altă parte, probabil, pe o retină. O imagine presupunea deci o retină, care, la rîndul ei, presupune un sistem complicat al cărui centru este într-un encefal. Adică, producînd cochilia eu produceam şi imaginea ei — şi nu numai una, ci nenumărate, deoarece cu o singură cochilie se pot face câte imagini de cochilie doreşti — dar numai imagini potenţiale, fiindcă pentru a forma o imagine ai nevoie de toate cele trebuincioase, cum spuneam înainte: un encefal cu respectivii săi centri optici, un nerv optic menit să transporte vibraţiile din afară înăuntru, iar nervul optic la rîndul său se termină la celălalt capăt cu ceva făcut anume pentru a vedea ce-i în afară şi care-ar fi ochiul. Acum e caraghios să crezi că unul care are encefal îşi întinde un nerv ca pe o sfoară trasă în întuneric şi pînă nu-i ies ochii nu poate şti dacă afară există sau nu ceva de văzut. Eu nu aveam la dispoziţie un asemenea material, aşa că sunt cel mai puţin în măsură să vorbesc despre asta; totuşi îmi făcusem o părere a mea şi anume că important era să creezi imagini vizuale, şi ochii s-ar fi format ca o consecinţă. Prin urmare mă concentram pentru a face astfel ca toată partea din mine care stătea în afară (şi tot ceea ce înlăuntrul meu condiţiona exteriorul) să poată forma o imagine, ba chiar o imagine care apoi să fie considerată frumoasă (comparînd-o cu alte imagini socotite mai puţin frumoase, urîţele, sau groaznic de urîte).

Un corp care reuşeşte să emită sau să reflecte vibraţii luminoase într-o ordine distinctă şi posibil de recunoscut — mă gîndeam eu — ce face cu aceste vibraţii? şi le pune în buzunar? nu, le descarcă asupra primului-venit. Şi cum va reacţiona acesta în faţa unor vibraţii pe care nu le poate folosi şi care primite în acest fel te şi deranjează puţin? îşi va ascunde capul într-o gaură? nu, îl va îndrepta în acea direcţie pînă când punctul cel mai expus la vibraţiile optice se va sensibiliza şi va dezvolta un dispozitiv pentru a beneficia de ele sub formă de imagini. Pe scurt, concepeam legătura ochi-encefal ca pe un tunel săpat din exterior, prin forţa a ceea ce se afla pe punctul de a deveni imagine, şi nu din interior, adică prin efortul de a capta o imagine oarecare.

Şi nu mă înşelam: şi astăzi sunt convins că planul — în linii mari — era just. Greşeala mea consta în a crede că văzul ne-ar fi venit nouă, adică ei şi mie. Elaboram o imagine a mea armonioasă şi colorată care să poată fi recepţionată vizual de ea, în centrul căreia să fiu eu, să mă stabilesc acolo pentru ca ea să se poată bucura de mine încontinuu, în vis şi în amintire şi chiar cu gîndul, nu numai cu văzul. Şi simţeam că în acelaşi timp ea iradia o imagine a sa atît de desă­vârşită, încât s-ar fi impus simţurilor mele neguroase şi întîrziate, dezvoltînd în mine un cîmp vizual intern în care ea ar fi strălucit veşnic.

Astfel eforturile noastre ne determinau să devenim acele obiecte desăvîrşite ale unui simţ care nu se ştia încă bine ce era şi care apoi deveni desăvîrşit tocmai datorită desăvîrşirii obiectului său care eram chiar noi. Spun văzul, spun ochii; un singur lucru nu-l prevă­zusem: ochii care pînă la urmă se deschiseră pentru a ne vedea nu erau ai noştri, ci ai altora.

Fiinţe fără formă, fără culoare, grămezi de viscere adunate de bine, de rău la un loc, populau mediul în­conjurător, fără să-şi facă cea mai mică grijă de ce să facă cu ele însele, de cum să se exprime şi să se pre­zinte într-o formă stabilă şi împlinită, capabilă de a îmbogăţi posibilităţile vizuale ale oricui ar vedea-o. Pleacă, vin, se dau puţin la fund, plutesc, în acel spaţiu cuprins între aer, apă şi stîncă, se rotesc distraţi, dispar; iar noi, în acest timp, eu şi ea şi toţi cei care ne străduiam să stoarcem o formă din noi înşine, stăm acolo cocoşîndu-ne cu munca noastră chinuitoare.

   Graţie nouă, acel spaţiu greu de distins devine un cîmp vizual: şi cine profită? aceşti intruşi, ăştia cărora nici­odată nu le trecuse prin cap posibilitatea văzului (căci, urîţi cum erau, n-aveau nimic de cîştigat văzîndu-se unul pe altul), ăştia care se dovediseră cei mai surzi la chemarea formei, în timp ce noi, încovoiaţi, înduram grosul muncii, adică acţionam astfel încît să existe ceva de văzut, ei îşi luau pe tăcute partea cea mai comodă: îşi adaptau leneşele şi embrionarele lor organe de re­cepţie la ceea ce era de primit, adică la imaginile noastre. Şi să nu vină să-mi spună că şi munca lor a fost trudnică: din pasta aceea mucilaginoasă care le umplea capetele puteau să iasă o mulţime de lucruri, iar un dispozitiv fotosensibil nu-i chiar atât de greu de făcut. Dar să-l perfecţionezi, asta-i altă mîncare de peşte! Cum te descurci dacă n-ai de văzut obiecte vizibile, care să-ţi sară în ochi, chiar să se impună văzului? Pe scurt, făcură ochi pe socoteala noastră.

Astfel văzul, văzul nostru, pe care în bezna neştiinţei îl aşteptam, asta a fost pînă la urmă: să fim noi văzuţi de ceilalţi. Într-un fel sau într-altul marea revoluţie se săvârşise: dintr-odată în jurul nostru se deschiseră ochi şi cornee şi irişi şi pupile: ochi umflaţi şi spălăciţi de caracatiţe şi de sepii, ochi stupizi şi gelatinoşi de dorade şi barbuni, ochi holbaţi şi pedunculaţi de raci şi de languste, ochi tumefiaţi şi cu faţete de muşte şi furnici. O focă înaintează neagră şi lucioasă clipind din ochii mici ca gămăliile de ac. Un melc îşi scoate ochii ca nişte mingi în vîrful unor antene lungi. Ochii inexpresivi ai unui pescăruş scrutează suprafaţa apei. In spatele unei măşti de sticlă, ochii încruntaţi ai unui pescar subacvatic explorează fundul. De după lentilele ocheanului ochii unui căpitan de cursă lungă şi din dosul ochelarilor de soare ochii unei înotătoare îşi îndreaptă privirile spre cochilia mea, apoi se privesc unul pe altul uitînd de mine. Încadraţi de lentile de prezbit simt asupra mea ochii prezbiţi ai unui zoolog care încearcă să mă încadreze în obiectivul unui Rolleiflex. În clipa aceea un banc de sardele mărunte, de-abia născute, îmi trece prin faţă, atît de mici că în fiecare peştişor alb pare să nu fie loc decît pentru punctuleţul negru al ochiului, iar marea e străbătută de o pulbere de ochi.

Toţi aceşti ochi erau ai mei. Eu făcusem posibilă existenţa lor; eu avusesem partea activă; eu le furni­zam materia primă, imaginea. Datorită ochilor a fost posibil şi tot restul, adică tot ceea ce alţii, avînd ochi, deveniseră în toate formele şi funcţiile lor, şi mulţimea de lucruri pe care, avînd ochi, reuşiseră să le facă, toate astea se trăgeau din ceea ce făcusem eu. Nu degeaba erau legate de faptul că stătusem acolo, de faptul că avusesem relaţii cu ceilalţi şi cu celelalte etcaetera, de faptul că mă apucasem să fac cochilia etcaetera. In concluzie pre­văzusem chiar totul.

Şi în fundul fiecăruia din acei ochi locuiam eu, sau locuia un alt eu, una din imaginile mele, şi se întîlnea cu imaginea ei, cea mai fidelă imagine a ei, în lumea care se deschide dincolo de sfera semilichidă a irisului, de întunericul pupilelor, de palatul de oglinzi al retine­lor, în adevăratul nostru element care se întinde fără ţărmuri şi fără hotare.

Cap11