Secretul Pădurii Bătrâne (11)

Buletinul de ştiri

  După câteva zile Matteo se întoarse la casă. În biroul său, colonelul îşi curăţa o cutie de compas.

   — Noutăţi? Noutăţi? întrebă vântul cu un ton care ar fi putut fi mai respectuos.

  — Nimic, răspunse Sebastiano Procolo. Lucrurile au mers prost, n-am putut face nimic şi mi-e şi teamă că m-am compromis.

  Ii povesti atunci aventura din codru, fără a uita de vociferările vântului misterios; evident, cineva observase că Benvenuto rămăsese singur şi răspândise ştirea; poate el, Procolo, era suspectat. Colonelul adăugă însă că după ziua aceea nu i se mai întâmplase să audă în pădure flecăreli asupra incidentului. Poate auzise el prost, din cauza oboselii.

 Spre deziluzia colonelului, vântul nu se îngriji deloc să-l liniştească, ba chiar stărui explicându-i cât de lacome de ştiri noi erau duhurile pădurii şi că adeseori despre nişte fapte nesemnificative discutaseră săptămâni întregi.

  Desigur, vântul spunea aşa dinadins. Dar, oricum, colonelul rămase preocupat. Timp de câteva zile, se-nvârti prin Pădurea Bătrână să audă dacă mai era încă vântul acela răutăcios. Dar nu mai auzi nimic suspect.

   Asta nu-i fu de ajuns ca să-l liniştească. Trăi o vreme cu groaza că acele voci ale pădurii îi vor dezvălui lui Benvenuto ce se-ntâmplase într-adevăr şi că băiatul le va povesti apoi colegilor. De aceea, îl urmărea adeseori pe ascuns chiar în pădure şi ajunse uneori până la La Spacca, unde Benvenuto şi colegii lui de şcoală se adunau aproape zilnic să se joace.

    La Spacca era o pajişte de forma unui triunghi larg la marginea de nord-vest a pădurii, la trei kilometri de colegiu. De ce se numea aşa nu s-a ştiut niciodată. De o parte se înălţau vertical brazi peste măsură de înalţi; de cealaltă se afunda în Valle Secca, cu pământurile ei în prăbuşire. Pe margine era o colibă de pădurari veche şi părăsită.

    Colonelul, fără să fie văzut, se opri primele dăţi să observe plin de curiozitate băieţii ocupaţi cu treburi de neînţeles (după cum se ştie, chiar şi astăzi puţine lucruri sunt atât de misterioase şi greu de pătruns ca jocurile copiilor, la ţară). Era vorba însă de obicei de jocuri războinice. Şi Procolo observă din primele minute că Benvenuto, mai slab decât toţi ceilalţi copii, participa la jocurile acelea de lupte în ultima linie; şi se limita de obicei să-l asculte orbeşte pe Berto, şeful indiscutabil al grupului. Cât despre episodul din Pădurea Bătrână, nu auzi niciodată vorbind pe nimeni.

  Ceea ce-l uimi profund pe colonel era fermentul special de viaţă care anima zona aceea a pădurii în timpul jocului copiilor: parcă prezenţa băieţilor aduna pe copacii din jur o cantitate neobişnuită de păsări şi era deosebit de mare numărul veveriţelor şi rozătoarelor care se-nvârteau prin părţile acelea. Şi foşnetul ramurilor de sus în ceasurile acelea era mai intens, parcă duhurile ar fi avut de făcut comunicări interesante.

  Atâta animaţie nu dura mult. Colonelul ajunsese de puţine minute acolo şi iată cântecul păsărilor slăbind, veveriţele şi rozătoarele fugind, pe ramuri făcându-se tăcere şi uneori chiar apărând pe cer nori siniştri. Chiar jocurile băieţilor sufereau o încetinire neaşteptată. Se răspândise prin pădure şi prin aer o inexplicabilă lipsă de chef.

   De două-trei ori colonelul observă că tocmai prezenţa sa, chiar dacă nebăgată în seamă de băieţi, era aceea care aducea tulburare. Rămase în sinea lui ofensat şi iritat. Părea deci să existe un fel de incompatibilitate între persoana lui şi bunăstarea pădurii. Evident, el distona în colţul acela fericit de pădure. Evident, copacii şi păsările nu-l puteau suferi.

  <notă> Acest fenomen, până acum puţin studiat, se verifică în orice pădure, câmpie, desiş, păşune sau baltă: animale şi plante manifestă o vitalitate specială când se găsesc în tovărăşia copiilor şi posibilităţile lor de exprimare se multiplică într-atât încât permit adevărate conversaţii. E de ajuns însă prezenţa unui singur om adult ca acest farmec să se destrame.

  Dar colonelul nu renunţă să controleze jocurile lui Benvenuto şi ale colegilor săi. Odată ce personal nu-i reuşea, el o rugă pe coţofana-paznic să suspende în timpul zilei serviciul de supraveghere la intrarea luminişului pentru a inspecta, în schimb, La Spacca, să urmărească activitatea băieţilor şi să-i comunice apoi seara, cu toate amănuntele, ce se-ntâmplase. Astfel, Sebastiano Procolo află multe lucruri.

   Într-o seară coţofana povesti:

   — Benvenuto astăzi a vorbit de tine.

   — A, da? făcu colonelul, nereuşind să-şi stăpânească aprehensiunea.

   — Da, spuse pasărea, le-a spus colegilor săi că tu ai făcut multe războaie, că într-o zi a scos din teacă pe ascuns sabia ta atârnată pe perete şi a mai găsit încă urme de sânge, că a văzut într-o carte fotografia ta pe când şarjai împotriva duşmanului, în şa pe un cal negru. Apoi a spus că şi el va deveni puternic ca tine, că toţi în familie sunt mai slabi în copilărie, dar apoi se transformă. Colegii lui, continuă coţofana, au început să-şi bată joc de el, au spus că tu n-ai încălecat niciodată şi că la război nu se mai şarjează şi că nu se mai foloseşte spada şi că de aceea toate erau numai minciuni. Atunci Benvenuto le-a spus colegilor nişte cuvinte urâte. Berto, cel mai puternic, i-a răspuns că el făcea pe grozavul, dar în realitate era cel mai fricos dintre toţi. Între timp se apropia de el. Şi cum Benvenuto se trăgea înapoi, Berto i-a spus: „Vezi că ţi-e frică?” „Frică pe dracu”, i-a răspuns Benvenuto şi s-a oprit să aştepte. Atunci Berto i-a tras un pumn, l-a lovit chiar în bărbie. Benvenuto nici măcar nu a ţipat, a căzut deodată la pământ, şi acum e încă acolo, nemişcat. Trebuie să fi leşinat.

  Colonelul tăcu două sau trei minute. Coţofana, între timp, cocoţată pe speteaza unui scaun, îşi aranja penele cu nerăbdare.

   În sfârşit, Sebastiano Procolo rupse tăcerea:

   — E cald, spuse, e o zăpuşeală sufocantă.

   — Da, într-adevăr, făcu încurcată coţofana, e o zi foarte caldă.

  — Desigur, continuă colonelul. Şi cei doi statură un timp uitându-se unul la altul fără a mai spune niciun cuvânt. Coţofana mişca uşor capul la dreapta şi la stânga, în semn de dezaprobare.

   Povestea coţofenei-paznic corespundea adevărului.

   Benvenuto zăcea în fapt în mijlocul luminişului din La Spacca, nemişcat, în soare. Colegii săi fugiseră. Vântul Matteo fu acela care-l făcu să-şi vină în fire, suflându-i în păr. Băiatul, cu un geamăt, deschise ochii.

   — Deseori se-ntâmplă aşa, îi spuse vântul, chiar dacă ai dreptate. Şi mie mi s-a întâmplat la fel. Dar, oricum, ai făcut bine.

 — Heuoholalii! strigă din înaltul unui brad o pasăre mai degrabă mare, de o specie necunoscută în vale, heuoholalii! Cerurile îşi schimbă culoarea, fluviile urcă din nou spre munţi! Vântul Matteo mângâie copii, crudul vânt Matteo care semăna moartea. Băiete, nu te-ncrede!

  — Dacă tu n-ai fi o pasăre… şuieră Matteo.

  — Dacă n-ar fi pasăre?… întrebă Benvenuto tot întins la pământ.

  — I-aş da o lecţie, dacă n-ar fi pasăre… Dar de noi, vânturile, lor nu le e frică. Cu cât suflăm mai tare, cu atât se înalţă mai sus. Nu-i nimic de făcut. Ar trebui luate prin surprindere. Dar acum… Acum trebuie să plec… Tu du-te acasă… Îl simt venind pe Evaristo.

 Sosea într-adevăr vântul Evaristo, noul stăpân al văii, şi Matteo, cum e uşor de-nţeles, preferă să evite o întâlnire şi se vârî în adâncurile de la Valle Secca, aleasă acum ca reşedinţă a sa.

 Evaristo venea să dea Pădurii Bătrâne „Buletinul de ştiri”. Trebuie să se ştie că vântul instituise de câteva zile acest serviciu, spre marea satisfacţie a plantelor, animalelor şi munţilor. Bazat pe criterii indiscutabil practice şi moderne, Evaristo, folosindu-se de vânturile mai mici ale văilor laterale, dependente de el, culegea ştirile despre faptele cele mai caracteristice întâmplate în regiune şi le anunţa apoi de jur împrejur, tot cu ajutorul vânturilor minore. În fond, el nu se obosea cine ştie ce, dar, fără îndoială, „Buletinul” se bucura de favoarea generală. Din când în când totuşi (tocmai era în acea zi), Evaristo se scutura de lene şi mergea el personal să comunice ştirile.

  După cum e logic, obişnuia să-şi rezerve bunăvoinţa aceasta a sa pentru zona din Valle Secca, frecventată încă de Matteo, pentru a-şi demonstra mai mult, în faţa acestuia, prestigiul. Şi, într-adevăr, trebuie adăugat că din partea sa Matteo păstra o atitudine rezervată şi nu se auzi de la el nici cea mai neînsemnată critică sau răutate despre Evaristo.

  — Buletinul de ştiri! Buletinul de ştiri! şuiera Evaristo, alunecând de-a lungul hotarelor Pădurii Bătrâne şi miriade de păsări de toate dimensiunile se adunau să asculte pe copacii din jur. Benvenuto, care acum îşi revenise, se aşezase, atingându-şi cu mâinile bărbia încă dureroasă din cauza pumnului teribil.

   — Aniversarea unui veteran! începu Evaristo. Cu un sentiment legitim de bucurie amintim solemnitatea de astăzi: Prosperitas, tovarăşul nostru, arborele cel mai bătrân dintre toţi arborii vechi ai văii, împlineşte astăzi o mie cinci sute de ani. Cincisprezece secole bine folosite, dragii mei, şi la ele să se adauge măcar tot atâtea. Prosperitas e înalt şi puternic şi nu are pe crengi licheni urâţi, iar rădăcinile îi sunt intacte şi în fiecare an braţele sale sunt încărcate de rod. Fie ca viersul privighetorilor, dacă e posibil, să bucure anii săi viitori şi să cânte în jurul său bunele vânturi ale primăverii.

   Nenorocire în balta Mosto. În dimineaţa trecută, pe malul micii bălţi Mosto, la doi kilometri de Fondo, s-a întâmplat un incident dureros. Opt broaşte râioase, o familie dintre cele mai respectate din regiune, au fost asaltate de un şoim şi răpite una câte una.

  Moartea torentului Lampreda. Şi în acest an, în urma lungii serii de zile însorite, a murit torentul Lampreda. Ultima sa viaţă nu lasă amintiri urâte; carieră onestă, fără excese, dar nici isprăvi eroice deosebite. De remarcat un episod demn de milă: în toată albia torentului nu a mai rămas decât un singur ochi de apă care se evaporă rapid şi în gaură a rămas un mic păstrăv condamnat la moarte inevitabilă.

  Asasinat! În grădiniţa Municipiului din Fondo, pe o frunză de hrean, a fost găsită azi la amiază o viespe decapitată. Cercetările au confirmat că ea a fost ucisă în mod barbar de o soaţă, din motive necunoscute.

   Descoperire ştiinţifică. Protervo, înţeleptul cocoş de munte care locuieşte în codrii din Val Tibola, a făcut zilele trecute o nouă descoperire, destinată să revoluţioneze concepţiile curente până acum: el a reuşit să găsească legea care reglementează perioadele de frig şi de cald şi variaţiile în drumul soarelui. Protervo a numit-o legea anotimpurilor. Mâine dimineaţă el se va afla în vârful Muntelui Anania, 985 de metri, şi va da lămuriri oricui se interesează de această problemă.

  Identificarea a două sperietori. Lungi cercetări au permis să se determine că două personaje groaznice, puse de pază în câmpurile de grâu în localitatea Fenchina, nu sunt decât două sperietori. E a cincisprezecea identificare de acest fel pe care păsările o îndeplinesc în acest sezon. Demn de laudă e mai ales piţigoiul Marietta, care a îndrăznit să se apropie la puţini centimetri de figurile înspăimântătoare şi a putut astfel verifica înşelăciunea, izbăvind toate păsările de o sursă de panică şi griji. Anunţul identificării a strâns mii de zburătoare pe cele două câmpuri.

   La această ştire, multe păsări, în vârful brazilor, începură să ciripească zgomotos, râzând cu mulţumire.

  — Încă o ştire, făcu Evaristo. E vorba de un căruţaş uriaş, apărut în cursul zilei de ieri în apropiere de Fondo. E un om înalt, cu o pălărie mare neagră, care conduce un car ciudat. Vehiculul este format dintr-o ladă vopsită în negru cu patru roţi mari şi e tras de un cal mare şi maiestuos. Interogat, căruţaşul nu a vrut să spună ce conţine lada. Cu paşi înceţi, el şi calul urcă pe vale, spre o destinaţie necunoscută.

  „Buletinul” se sfârşise. Vocea lui Evaristo se stinse. Păsările se mai opriră vreo câteva minute să comenteze ştirile, apoi se împrăştiară prin pădure.

  Benvenuto se îndreptă singur spre casă. Ajunse către ora cinci şi-l găsi în faţa uşii pe colonel, cu care schimbă obişnuitul salut sec. Era gata să intre, când văzu, cu puţini centimetri în urma lui Procolo, un şoarece mare şi recunoscu animalul care venise să doarmă în salteaua lui.

  — Unchiule Sebastiano, strigă, uite şoarecele care merge după tine!

  Colonelul se întoarse să se uite şi spuse:

 — Mă urmează într-adevăr, ai dreptate. Apoi, adresându-se animalului, cu ton brusc: Du-te, du-te de-aici!

  Şoarecele plecă grăbit, ascunzându-se în casă.

  — De ce nu i-ai dat un picior? Trebuia să-l omori, trebuia, bestia asta mică şi odioasă.

  — Da, făcu Sebastiano Procolo, puteam să-i dau chiar un picior.

 Dar era evident, şi Benvenuto înţelese foarte bine, că lui Procolo îi era frică să ucidă un şoarece sau că, oricum, nu avea nici o grabă să scape de el.

Dino Buzzati

Cap1 Cap10 Cap12