Miel

Pe vremea aia încă mai înţelegeam

limba animalelor - aşa se face că am aflat

de la o mierlă despre cascada ascunsă între

stâncile cele înalte, unde poţi bea apă vie

şi asta te va face nemuritor.

Să fi avut 12 ani când am plecat la drum...

Nimeni nu cunoştea traseul, dar eu

ascultam ce vorbesc animalele pădurii

şi apucam drumul cel drept - pe la Albia Vulpii,

către Poiana cu Şopote, prin Vadul Uriaşului,

mai sus, tot mai sus, până la punctul

numit Greabănul Ursului, cunoscut de cerbi

şi de lupi sub numele simplu G.

Acolo erai tu, aşezată pe o piatră,

cu sânii necopţi şi pulpele dezgolite,

chemându-mă ca pe un miel destinat

sacrificiului şi eu am stat în cumpănă

precum oricare dintre inocenţii lumii.

Până la cascadă mai sunt doar câţiva paşi,

strigau caprele negre şi acvilele de stâncă,

doar câţiva paşi, strigau, până când dintr-odată

nu am mai înţeles ce spun şi am auzit vocea ta

alintându-mă - dragostea mea şi iubitul meu.

Atunci ne-am prins mâinile şi am coborât

pe la Vadul Uriaşului, prin Poiana cu Şopote,

către Albia Vulpii, mai jos, tot mai jos

şi când aproape să ajungem aveam amândoi părul alb

şi pe mine mă frământa dorul punctului G,

unde mă oprisem cândva la numai câţiva paşi

de cascada cu apă vie a nemuririi.

Am plecat din nou şi am rătăcit prin hăţişuri,

cu pas tot mai rar, cu inima tot mai grea...

Din nou am urcat prin locurile pe care odinioară

le ştiam după nume şi am ajuns într-un târziu

să văd, printre trunchiuri, Greabănul Ursului şi piatra

pe care acum stătea altcineva, cu trupul

înfăşurat în veşmânt preoţesc şi chipul ascuns

într-o glugă de sub care am auzit chemându-mă

ca pe un miel destinat sacrificiului.