Spovedanie (I)

   Am fost botezat şi educat în credinţa creştină pravoslavnică. M-au învăţat-o încă din copilărie şi de-a lungul întregii mele adolescenţe şi tinereţi. Când însă, la 18 ani, am părăsit anul doi al universităţii, nu mai credeam în nimic din cele ce mă învăţaseră.

    Judecând după unele amintiri, n-am crezut niciodată în mod serios şi am avut doar încredere în ceea ce mă învăţau, în ceea ce mărturiseau în faţa mea cei mari; dar şi această încredere era foarte firavă.

Îmi aduc aminte că, pe când aveam unsprezece ani, un băiat, care a murit de mult, Volodenka M. şi care învăţa la gimnaziu, venind la noi într-o duminică, ne-a dezvăluit, ca pe o ştire de ultimă oră, descoperirea făcută la gimnaziu. Descoperirea consta în faptul că Dumnezeu nu există, că toate câte ne învaţă pe noi sunt simple născoceli (se întâmpla asta în 1838). Îmi amintesc cât de mult i-a interesat pe fraţii mei mai mari această noutate şi că m-au chemat să ne sfătuim. Îmi amintesc cum ne-a excitat pe noi toţi această ştire şi că am luat-o drept cât se poate de interesantă şi pe deplin posibilă.

         Îmi mai amintesc şi că, atunci când fratele meu mai mare, Dmitri, fiind la universitate, s-a dedicat, pe neaşteptate, cu pasiunea specifică firii sale, credinţei şi a început să meargă pe la toate slujbele, să postească şi să ducă o viaţă pură şi morală, noi toţi ceilalţi, chiar şi cei mai vârstnici, îl luam fără încetare în râs şi-l poreclisem, nu mai ştiu de ce, Noe. Îmi amintesc că Musin-Puşkin, pe atunci epitrop al Universităţii din Kazan, invitându-ne la el să dansăm, îl convingea cu ironie pe fratele meu, care refuza să vină, că însuşi David dănţuise în faţa templului. Eram, pe atunci, de acord cu toate aceste glume ale celor mai vârstnici, trăgând, pe baza lor, concluzia că trebuie să înveţi catehismul, că trebuie să te duci la biserică, dar că toate acestea nu trebuie luate prea în serios. Şi încă îmi mai aduc aminte că, foarte tânăr fiind, îl citeam pe Voltaire şi că zeflemelele lui nu numai că nu mă indignau, ci chiar mă amuzau copios.

Desprinderea mea de credinţă s-a petrecut în mine aşa cum s-a petrecut şi se petrece ea acum la oamenii de tipul educaţiei noastre. După cum am impresia, ea se petrece, în majoritatea cazurilor, în felul următor: oamenii trăiesc aşa cum trăiesc toţi, şi anume trăiesc în temeiul unor principii care nu numai că nu au nimic în comun cu religia ci, în cele mai multe cazuri, vin în contradicţie cu aceasta; învăţătura despre credinţă nu ia parte la viaţă, şi în contactele cu ceilalţi oameni n-ai niciodată prilejul să dai peste ea, iar în propria-ţi viaţă nu ai niciodată prilejul s-o scoţi la capăt cu ea; religia aceasta se mărturiseşte pe undeva, departe de viaţă şi independent de aceasta. Şi dacă este să dai de ea, atunci numai ca de un fenomen exterior, fără legătură cu viaţa.

Dacă te iei după traiul omului, după treburile lui de acum, ca şi din trecut, n-ai cum să afli cu niciun chip, dacă el este credincios sau nu. Şi dacă există vreo deosebire între cei care împărtăşesc în mod făţiş pravoslavia şi cei care o neagă, atunci ea nu e în avantajul primilor. Şi acum, ca şi pe vremuri, recunoaşterea şi mărturisirea făţişă a pravoslaviei o întâlneai, în majoritatea cazurilor, la oameni obtuzi, nemiloşi, imorali şi considerându-se pe sine foarte importanţi. În schimb inteligenţa, cinstea, sinceritatea, bunăvoinţa şi moralitatea le întâlneai, în majoritatea cazurilor, la oameni ce se recunoşteau a fi necredincioşi.

În şcoli se învaţă catehismul şi elevii sunt trimişi la biserică; de la funcţionari se cer adeverinţe privind prezenţa lor la împărtăşanie. În schimb, omul din mediul nostru, care nu mai învaţă şi care nu se află în serviciu de stat, şi acum, şi cu atât mai mult în vechime, putea să trăiască zeci de ani fără să-şi amintească vreodată că trăieşte printre creştini şi că se consideră el însuşi ca împărtăşind credinţa creştină pravoslavnică.

Aşa că şi în prezent, ca şi înainte, religia acceptată pe încredere şi susţinută de o presiune din exterior se topeşte puţin câte puţin, sub influenţa cunoştinţelor şi a experienţei de viaţă opuse religiei şi, deseori, omul trăieşte multă vreme imaginându-şi că în el se află intactă acea învăţătură a credinţei care i-a fost transmisă încă din copilărie, atunci când, de fapt, nu mai există nici urmă din ea.

Mie mi-a povestit S, un om inteligent şi demn de încredere, cum a încetat el să creadă. Pe la vârsta de douăzeci şi şase de ani, o dată, în timpul unei vânători, când s-a dus la culcare peste noapte, potrivit obiceiului însuşit încă din copilărie, s-a apucat să se roage. Fratele lui mai vârstnic, aflat şi el la vânătoare, stătea întins în fân şi se uita la el. Când S. a terminat şi s-a pregătit să se culce, fratele i-a spus: „încă te mai ţii de aşa ceva?” Mai mult nu şi-au spus unul altuia. Iar S. a încetat, din ziua aceea, să înge-nuncheze pentru rugăciune şi să se ducă la biserică. Şi iată, de treizeci de ani, nu se mai roagă, nu se mai împărtăşeşte şi nu mai merge la biserică. Şi nu pentru că aflase convingerile fratelui său, însuşindu-şi-le, nu pentru că hotărâse ceva în sufletul său, ci numai pentru că acea vorbă rostită de fratele lui a fost ca un bobâmac într-un perete gata să se prăbuşească sub presiunea propriei sale greutăţi; vorba aceasta a fost un indiciu al faptului că acolo unde el credea că e vorba de credinţă era demult un gol şi pentru că vorbele pe care el le rostea, şi crucile, şi mătăniile pe care le făcea în timpul rugăciunii, erau nişte gesturi lipsite de sens. Conştientizând nonsensul lor, n-a mai putut să le continue.

Aşa s-a întâmplat şi se întâmplă, cred eu, cu marea majoritate a oamenilor. Mă refer la oamenii cu o educaţie ca a noastră, la oamenii sinceri cu ei înşişi, şi nu la cei care fac chiar din obiectul credinţei un mijloc de îndeplinire a unor ţeluri vremelnice. (Acest gen de oameni sunt cei mai radicali necredincioşi, întrucât dacă, pentru ei, credinţa nu e decât un mijloc oarecare de a atinge scopuri domestice, atunci aceasta nu mai e credinţă.) Oamenii de o educaţie ca a noastră se află în situaţia în care lumina cunoaşterii şi a vieţii a distrus acea construcţie artificială, iar ei fie au observat lucrul acesta şi au eliberat terenul, fie încă nu l-au observat.

Învăţătura credinţei transmisă mie din copilărie a încetat să mai existe în mine la fel ca şi în alţii, cu singura deosebire că, întrucât eu am început de timpuriu să citesc mult şi să meditez, renunţarea mea la religie a devenit foarte devreme una conştientă. Încă de la şaisprezece ani am încetat să îngenunchez pentru rugăciune şi am încetat, din proprie iniţiativă, să mă duc la biserică şi să postesc. Am încetat să cred în ceea ce mi se transmisese din copilărie. Dar în ceva anume tot am crezut. În ce anume credeam, n-aş fi putut cu nici un chip să spun. Credeam şi în Dumnezeu sau, mai degrabă, nu-l negam pe Dumnezeu, dar în care Dumnezeu anume - nu eram în stare să spun; nici pe Hristos nu-l negam şi nici învăţătura lui - nu, dar în ce consta învăţătura aceasta tot n-aş fi putut explica.

     Acum, reamintindu-mi vremea aceea, văd limpede că credinţa mea consta în ceva ce, în afara instinctelor animalice, îmi impulsiona viaţa; în acea vreme singura mea credinţă autentică era în desăvârşire. În ce consta însă această desăvârşire şi care era scopul ei, tot nu puteam spune. Mă străduiam să mă desăvârşesc intelectual - învăţam orice puteam şi spre orice mă îmboldea viaţa; mă străduiam să-mi desăvârşesc voinţa, alcătuindu-mi reguli pe care mă sileam să le respect; mă desăvârşeam fiziceşte prin tot soiul de exerciţii care să-mi stimuleze forţa şi agilitatea, şi prin diferite privaţiuni care să-mi dezvolte rezistenţa şi răbdarea. Şi pe toate acestea eu le consideram a fi desăvârşire. Se înţelege, temelia a tot şi toate era desăvârşirea morală, dar ea a fost curând înlocuită prin desăvârşirea în general, cu alte cuvinte, prin dorinţa de a fi mai bun nu faţă de mine sau faţă de Dumnezeu, ci prin dorinţa de a fi mai bun faţă de ceilalţi oameni. Şi, foarte curând, această dorinţă de a fi mai bun faţă de oameni s-a transformat în dorinţa de a fi mai puternic decât ceilalţi oameni, adică mai măreţ, mai important, mai bogat decât ceilalţi.
CapII