O poveste a lui Hemingway

O așteptare de-o zi

Intrase în cameră ca să închidă fereastra în timp ce mai stăteam în pat şi băgai de seamă că-i e rău. Tremura, faţa-i era palidă, şi mergea anevoie, ca şi cum i-ar fi venit greu să se mişte.

—   Ce-i cu tine, Schatz?

—   Mă doare capul.

—   Atunci, du-te mai bine şi culcă-te la loc.

—   Nu mă culc. N-am nimic.

—   Du-te şi culcă-te. După ce mă-mbrac, vin să văd ce ai.

Când am coborât însă, era îmbrăcat şi şedea lângă cămin, avînd aerul unui foarte bolnav şi nefericit băiat de nouă ani. I-am pus mâna pe frunte şi mi-am dat seama că are febră.

              —   Du-te sus şi culcă-te, i-am zis, nu ţi-e bine.

—    Ba da, mi-e bine.

Cînd veni, doctorul îi luă temperatura.

—    Cât are ?

—    O sută doi.¹

Jos, doctorul ne lăsă trei feluri de pilule de cu­lori diferite şi ne spuse cum şi cînd să le ia. Unele erau pentru scăderea temperaturii, altele pentru purgaţie, şi celelalte pentru combaterea acidităţii. „Microbii gripei, ne explică el, nu pot trăi decât într-un mediu acid.” Părea să ştie totul despre gripă şi ne spuse că în cazul în care febra nu va trece de o sută patru grade, n-avem de ce să fim îngrijoraţi. E vorba de o epidemie de gripă într-o formă uşoară şi nu există nici un pericol, cu condiţia de a se evita pneumonia.

Întorcându-mă în camera băiatului, i-am notat temperatura pe o foaie de hârtie şi mi-am însemnat orele la care trebuia să-i dăm pilulele acelea.

—    Vrei să-ţi citesc ceva ?

—    Da. Dacă vrei, zise băiatul. Faţa îi era albă ca varul şi sub ochi avea pete întunecate. Stătea în pat, nemişcat, şi părea a fi cu totul indiferent la tot ce se întâmplă în jurul lui.

Începui să-i citesc din Cartea piraţilor a lui Howard Pyle, dar îmi dădui seama că nu mă urmă­reşte deloc.

 —    Cum te simţi, Schatz? l-am întrebat.

 —    Pînă acuma, la fel, zise el.

Mă aşezai pe marginea patului şi continuai să citesc, aşteptând să se facă ora la care trebuia să-i dau încă o pilulă. Ar fi fost normal să adoarmă, dar când m-am uitat la el privea ţintă înainte, cu un aer foarte ciudat.

—   De ce nu-ncerci să dormi ? Când o să trebuie să iei doctoria, o să te scol.

—   Prefer să rămân treaz.

După câtva timp îmi spuse :

—    Papa, dacă te necăjeşte, nu trebuie să stai cu mine.

—    Nu mă necăjeşte deloc.

—    Nu, vreau să spun că nu trebuie să stai dacă o să te necăjească după aceea.

Mi-am zis că aiurează un pic, şi la unsprezece, după ce i-am dat pilulele prescrise, am plecat pentru câtva timp de-acasă.

Era o zi luminoasă şi rece, pământul fusese acope­rit cu o zăpadă topită care din cauza frigului înghe­ţase, şi copacii golaşi, tufişurile, maldărele de vreascuri, iarba şi pământul fuseseră poleite cu gheaţă. Luai cu mine setterul irlandez, ca să ne plimbăm puţin pe şosea şi pe malul pârâului îngheţat, dar era greu să stai în picioare sau să mergi pe suprafaţa aceea lu­cioasă ca sticla, şi câinele cel roşcat aluneca mereu, iar eu căzui rău de vreo două ori, şi o dată puşca îmi zbură de pe umăr şi alunecă departe pe gheaţă.

Sub un mal înalt de lut, acoperit cu tufişuri, go­nirăm un stol de prepeliţe, şi când îşi luară zborul şi dispărură pe după creasta malului, omorâi vreo două. Cîteva prepeliţe se cocoţară pe crengile copa­cilor, dar celelalte se împrăştiată printre maldărele de vreascuri şi trebuia să sari de câteva ori pe moviliţele acoperite cu gheaţă ca să le faci să zboare de-acolo. Ivindu-se în timp ce abia îţi ţineai echili­brul pe vreascurile acelea elastice şi acoperite de polei, le nimereai cu greu, aşa că împuşcai două şi pierdui cinci şi o pornii înapoi, bucuros că am găsit un stol atât de aproape de casă şi fericit că mai ră­măseseră atât de multe pentru altădată.

Acasă mi se spuse că băiatul nu dăduse voie ni­mănui să intre în camera lui.

—   N-ai voie să intri, îmi zise el. Nu trebuie să iei ce am eu.

M-am apropiat de pat şi-am văzut că stă în aceeaşi poziţie în care-1 lăsasem, alb la faţă, dar cu pomeţii îmbujoraţi de febră, privind ţintă înainte, ca şi până atunci.

I-am luat temperatura.

—   Cât am ?

—   Aproape o sută.

Avea o sută doi şi patru linii.

—   Înainte am avut o sută doi, îmi zise el.

—   Cine a zis asta ?

—   Doctorul.

                 —   Cu temperatura stai bine, i-am spus. N-ai de ce să fii îngrijorat.

 —    Nu sunt îngrijorat, îmi zise, dar nu pot să nu mă gîndesc într-una la asta.

 —    Nu te mai gândi. Nu mai pune totul la inimă.

 —    Aşa şi fac, zise el uitându-se drept înainte.

Era limpede că se petrecea ceva cu el care-1 făcea să fie atât de încordat.

 —   Ia pilula asta cu puţină apa.

 —   Crezi că foloseşte la ceva ?

 —   Desigur.

M-am aşezat, am deschis cartea despre Piraţi şi-am început să-i citesc, dar mi-am dat seama că nu mă urmăreşte, aşa că m-am oprit.

 —   Şi la ce oră crezi c-o să mor? mă-ntrebă el.

 —   Ce?

 —   Cât timp o să mai treacă pînă o să mor?

 —   N-ai să mori, dar ce te-a apucat?

 —   Ba da, o să mor. L-am auzit eu cînd a spus: o sută doi.

 —   Cînd ai o sută doi, nu mori. Vorbeşti prostii.

 —   Ba eu ştiu că da. La şcoală, în Franţa, băieţii mi-au spus că la patruzeci şi patru de grade mori. Şi eu am o sută doi.

Aşteptase într-una, de la ora nouă, să moară.

 —   Bietul meu Schatz, i-am zis. Dragul meu Schatz. Asta e ca şi cu milele şi kilometrii. N-o să mori. Termometrul ăsta e altfel gradat. La celelalte, temperatura normală e de treizeci şi şapte. La ăsta — nouăzeci şi opt. Da, da, aşa-i. Cum e cu milele şi kilometrii. Ştii tu, cum socotim noi cîţi kilometri am făcut cu maşina când am mers şaptezeci de mile.

                 —    Aha, făcu el.

Privirea lui, aţintită spre capătul patului, începu să-şi piardă puţin câte puţin din fixitatea ei. Şi în cele din urmă încordarea lui cedă, şi a doua zi era foarte moale şi plângea foarte uşor, din pricina a tot felul de nimicuri fără importanţă.

^[1] Este vorba de gradaţia termometrului Fahrenheit. Conform acestei gradaţii, 102° corespunde cu 38,8° Celsius.