O amintire a lui Coșbuc

Limba nemțească

Venise un fierar neamţ în sat la noi. Dumnezeu ştie de pe unde. Închiriase o cocioabă şi potcovea caii creştinilor.

Eu, copil de vreo şapte ani, „absolvent al clasei întâi primare“, mă învârteam toată ziua pe lângă fierărie. Era vara. Şi-mi dase prin cap să învăţ nemţeşte, ca să mă fudulesc înaintea tatei, căci el ştia nemţeşte.

Întreb într-o zi pe neamţ cum se zice pe limba lui apă?

      —    Du Esel, m-a învăţat el. Eu scot din buzunar o hîrtie şi scriu: apă se zice nemţeşte Duezel.

—     Da, pâine cum se zice ?

—     Du Lump.

Scriu iarăşi, pâine se zice Dulumb.

—     Da, bună dimineaţa?

—     Verfluchter Kerl.

Şi o scriu şi pe asta: fărfluctă chel.

Dar aceste vorbe nici gând n-aveau sa însemneze bună dimineaţa; dimpotrivă, o cam aduceau la tâlc cu voiniceasca binecuvântare a românului: „fire-ai al dra­cului să fii de pungaş!“ Şi tot aşa, vorba care avea să însemneze pâine, însemna măgarule, iar cea cu apă în­semna nemernicule.

Şi mi-a spus mai multe. Toate pe calapodul acesta.

Şi parcă naiba îmi scosese în cale pe Baier. Abia intru în casă şi dau cu ochii de el. Îl cunoşteam demult. Era şi el neamţ, un croitor dintr-un sat vecin, care co­linda satele şi cosea în casa omului mai una, mai alta, pe mâncare şi pe băutură. Era bătrân şi n-auzea bine. Venise acum vreo patruzeci de ani pe la noi, şi cum era din Bavaria, răspundea sătenilor care îl întrebau de unde e: Bayern. Da cum te cheamă? Bayern. Spunea numele ţării lui, şi oamenii l-au poreclit Baier.

Stase Baier patruzeci de ani între români şi abia o rupea pe româneşte. Se însurase cu o româncă; nevastă-sa a învăţat iute-iute nemţeşte, dar Baier neamţul în patruzeci de ani, în sate unde sunt numai români, n-a avut vreme să înveţe româneşte. Ce ţi-e şi neamţul!

Aşa de pocit vorbea româneşte şi atâta de disperate gesturi făcea, muncindu-se să scoată vorba, încît dacă vorbea pe uliţă, toţi câinii începeau să chelălăiască şi să sară în ruptul capului peste garduri. Dăbăilă, văcarul sa­tului, se jura că odată copiii lui aşa s-au speriat de vor­bele lui Baier că s-au deşteptat noaptea şi-au dat să sară pe păreţi.

Şi iacătă-l pe Baier în casă la noi! Imi venea să sar de bucurie. Iute alerg şi iau o bucată de pâine şi un pahar cu apă şi mă întorc la Baier. Să-i arăt eu neamţului că sunt mic dar ştiu nemţeşte.

— Fărfluctă chel! zic eu, cu tot respectul, şi serios ca un copil cuminte care dă bineţe musafirilor.

Se vede că nu m-a auzit bine. Şi-a plecat urechea. Eu, tare în urechea lui, fărfluctă chel!

El hondro-bondro către mine, în limba lui. Credeam că-mi mulţumeşte, cu toate că nu mi se părea.

Ii întind atunci pîinea şi-i zic Duezel. El îmi dă peste mână. Îi întind paharul cu apă şi... zic Dulumb. El atunci văd că apucă foarfecele, să mă croiască pesemne, pe mine, nu pînza, şi din gură hugăn-dugăn, supărat foc. Eu fug pe uşă, el după mine. Ies în curte, el după mine. Şi nu pricepeam ce e.

Tata cârpea nu ştiu ce la poarta curţii. Il vedeam cu un ciocan şi cu piroane. Baier, cât ce-l vede, începe hondro-bondro către tata, şi auzeam că spune de fărfluctă chel şi arată cu degetul, când în piept la el, când la mine.

Tata se ridicase de jos şi asculta. Mi se părea că are să-l umfle râsul. Dar la urmă văd că-mi face semn, să merg la el. Mă ia de urechi şi mă pune-n genunchi.

—     Ce i-ai spus, mă băiete, neamţului ?

—     Nimic, tată. I-am zis bună dimineaţa.

—     Cum i-ai zis?

—     Fărfluctă chel.

—    Păi asta e că-l dai dracului de neamţ. Cine te-a învăţat să zici aşa?

—     Neamţul potcovarul.

Tata şi-a bătut piroanele în poartă; apoi s-a sculat şi a intrat în casă, lăsându-mă tot în genunchi. Îndată ce-a plecat, eu am sărit gardul şi m-am dus în vecini la bunică-mea.

—     De ce-ai plâns, Gică? M-a întrebat ea.

I-am spus toată povestea. Bunica şi-ar fi scos ochii pentru mine şi-mi da totdeauna dreptate.

—    Ei taci! Aşa e cum spune fierarul, că doară e neamţ.

—     Dar tata ştie nemţeşte.

—     Asta! Ştie şi el cât am uitat eu. De unde să ştie?

     Bunică-mea era convinsă că limba nemţească e o limbă păsărească, şi că toţi nemţii sunt nişte vagabonzi şi dezmăţaţi. Şi ea cunoştea doară pe ginere-său, şi-l ştia că e om aşezat şi în toată firea, nu neamţ vagabond.

—     D-apoi Baier, bunică...

—  Ce Baier!? Te pui tu cu surdul? Nu te-a înţeles... Şi zi, i-ai zis bună dimineaţa? Dar cum se zice asta pe nemţeşte?

—     Păi, fărfluctă chel...

—    Aoleo! Urâte vorbe. O fi fiind ele „bună dimineaţa” dar eu m-aş supăra de mi-ar zice cineva aşa. Urâte vorbe. Da la mă-ta ai fost astăzi? Nu? Ei, apoi mai du-te şi la ea.

Mama era cu servitoarea, în capătul satului; culegea cânepă. Drumul pân-acolo era pe la cocioaba fierarului.

Când m-apropiat de fierărie, văd băieţi adunaţi la uşa fierăriei. Şi câteva femei. Mai de-aproape aud vorbe de ceartă. Era glasul tatei.

Mă apropiu de băieţi. Bănuiam eu ce e, şi nu-mi era inima întreagă.

Fierarul încrusta cu pila un drug de fier şi nu se uita la tata. Iar tata zbiera şi, după semne, înjura pe fierar. Vorbea nemţeşte.

Tata era tocmai să plece. Era pe prag, când nu ştiu ce naiba bodogăni neamţul printre dinţi. Tata se întoarse furios, cu pumnul strîns, şi era cât p-aci să cârpească pe neamţ. Şi-i zise multe vorbe pe nemţie, dar numai una am înţeles-o. Intre altele îi zise fărfluctă chel.

Aha! Mă gândeam eu. Neamţul mi-a spus că fărfluctă chel e bună dimineaţa. Apoi tocmai acu s-a găsit tata să-i dea neamţului bună dimineaţa?

Şi vedeam bine că de m-o prinde tata mă snopeşte, în ciuda neamţului, şi de m-o prinde neamţul mă sno­peşte în ciuda tatei. Şi n-am aşteptat sfârşitul certei şi-am apucat-o la sănătoasa. Şi toată ziua am umblat pustiu şi seara nu îndrăzneam să intru în casă să dau ochi cu Baier şi cu tata.