miercuri, 17 august 2016

Vogue

Pe vremea când mama era adolescentă, cei de vârsta ei inventaseră (sau poate preluaseră de la părinții lor, nu am idee) un mod de a vorbi aparte. Anume, după fiecare grup de sunete alcătuit din consoană și vocală, adăugau un al doilea grup, în care consoana era întotdeauna p. Spre exemplu, în loc de „caravelă” rosteau „caparapavepelăpă”. Când aveau de-a face cu diftongi, triftongi etc, se adaptau: în loc de „ciocolată” ziceau „ciopocopolapatăpă”, iar pe „recent” îl transformau din mers în „repecepentîpî”. Ei numeau acțiunea asta „vorbirea păsărească”.

Mai târziu, când am devenit la rându-mi adolescent, păsăreasca nu prea mai era la modă. Îi luase locul așa numita „meschină”, vorbită în special de cei din afara mediului școlar, dar care pătrundea încetișor și acolo. Tehnica era următoarea: se despărțea cuvântul în două bucăți, pozițiile lor se inversau și, între ele, se insera particula „de”, pronunțată „dă” (am spus particula pentru că „de” poate avea mai multe funcții - prepoziție, conjuncție, pronume relativ și pentru vorbitorii de meschină funcția asta nu conta absolut deloc). Să zicem că doream să traduc în meschină cuvântul „valută” - ziceam „lută dă va”. În loc de „poante” ziceam „ante dă po”, pentru „carne” aveam „arne dă c” și așa mai departe. Existau și cuvinte mai complicate și atunci fiecare își punea la lucru  ingeniozitatea. De exemplu, l-am auzit odată pe amicul Andrei (unul dintre ei, desigur), zicând despre un autobuz că „înoarce dă t”.
De ce inventează tinerii astfel de coduri? Evident, pentru a se detașa, ca grup, de adulți. Adulții nu vorbesc nici păsăreasca, nici meschina, nici alte limbi speciale. Poate doar pușcăriașii sau diverse grupuri de marginalizați. Nu despre ei scriu aici. Tinerii trebuie să aibă ceva al lor, pe care doar ei în cunosc, îl utilizează cu ușurință, în vreme ce adulții nu înțeleg nimic și se poate râde de ei - „he, he, tata, habar nu ai”. În acest fel grupul se sudează și ei se simt prieteni pentru vecie.
Astăzi, datorită tehnologiei, tinerii nu inventează doar limbaje de grup, ci atitudini. Iată un exemplu. Dacă până acum își făceau selfies în care își țuguiau buzele imitând un cioc de rață (duck face), acum se auto-pozează cu figuri serioase, ușor triste, poate nemulțumite - încă nu mi-e clar până la capăt - și numesc asta „vogue”. Am văzut niște poze de-ale Mariei, aflată în vizită la o prietenă, în care părea că nu se bucură că e acolo. Am întrebat-o dacă e vreo problemă și mi-a zis că nu, doar că erau amândouă „vogue”. Și bineînțeles că s-a amuzat copios - „ha, ha, tata nu știe ce e vogue”.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

După mine!