„Cu fața la pământ” - Un ecou

Am în față un text al eminentei poete și profesoare Rodica Enache, care a citit cartea mea și a simțit imboldul de a comenta, ceea ce mi-a luminat această zi fără soare. Iată ce-a scris:

„Cu fața la pământ” este, mai mult decât o pendulare între Divinitate și Sine, cum spunea colegul Cristian Crăciun. Este mai degrabă o modalitate subtilă și profundă de a aduce învățăturile evanghelice în prezent,  printr-o decantare, printr-o sublimare a acestora sub forma unor concluzii imprevizibile, posibile, care aparțin exclusiv autorului. 

     Titlul volumului în contrapunct cu textul poemelor nu declanșează neapărat și o dilemă atitudinală. Într-adevăr, în rugăciune, ne îndreptăm privirea spre cer, diferențiindu-ne astfel de Dumnezeu, dar aspirând spre El. Dumnezeu este acolo, sus, noi suntem aici, pe pământ.  „Cu fața la pământ” ne aflăm nu doar în ipostaza  învinsului, ci și în reculegere,  în încercarea de a-l aduce pe Dumnezeu în noi înșine, lucru mult mai lesne, în absența perspectivei vizuale. A sta cu fața la pământ nu exclude interiorizarea, personalizarea dogmei, penitența prin canon. Este, mai ales, suferință, chin neostoit, tânjire spre ideal și perfecțiune, într-un cuvânt, spre Dumnezeu.

În poemele lui Raul Sebastian Baz Cuvântul Evangheliei ne devine contemporan. Cei trei magi au datoria de a vesti „războiul dintre tată și fiu”, nu doar în sens biblic , ci în  sensul recunoașterii unui fenomen la care asistăm astăzi din plin.  În degringolada și deruta în care trăim, râsul oricărui prunc „precum picăturile de rouă/pe mugurii smochinilor” ne salvează, ne aduce bucuria pură. Suspiciunea care domnește astăzi la tot pasul, bariera raționalui în calea smereniei și a credinței, îndoiala nejustificată transpar în finalul poemului „Pocăință”: „Pentru ce îmi va fi mie bine/ să mă fac pescar de oameni? Vino numai /și atunci vei vedea”.

Izolarea individuală, refuzul ostentativ de a ne mai implica în social, în politic chiar, refugiul în oaze rarefiate și elitiste, într-un cuvânt, fuga de realitate  nu rezolvă problemele unui prezent agresiv, distorsionat, hâd. Mai cu folos ar fi aducerea la lumină a binelui și frumosului existente încă în noi, printre noi: „De ce v-ați ascuns puțin înțelepților?/Au nu știți că urâtul nu e totuna cu răul/și că blândețea e mai puternică decât/mânia răcnetul și pucioasa?” (Balaurul). Și exemplele ar putea continua...

De aceea, proiectul lui Raul Sebastian Baz depășește sfera poeziei religioase, ne obligă la introspecție și implicare, ne învață să rămânem vii.