Câte ceva despre războaiele împotriva femeilor

    N-am câștigat niciun război cu nicio femeie

   Bună ziua, numele meu este Andrei Crăciun, am treizeci de ani şi am încercat, fără să reuşesc, să ajung ziarist. Am întâlnit multe femei pe drumul străbătut. Le-am scris în ziare, iar după ce ziarele au murit, le-am scris pe pereţii noştri virtuali, amăgindu-mă că acele cuvinte îmi vor supravieţui. Am întâlnit poete bătrâne şi poete tinere, am întâlnit şi curve, şi fecioare, mari actriţe m-au găzduit în apartamentele proprii, am văzut cândva chiar o femeie în fața ultimei treceri. Ea nu mai vedea de mult. Isi fixa cătrre mine ochii aceia albi ca şi cum ei ar fi putut să îi mai spună cine sunt şi ce caut acolo, la capătul lumii.

   Femeile au fost generoase cu mine, mi-au relatat viciile personale, iar eu, conştiincios, le-am înregistrat pe reportofon, le-am transcris, le-am publicat şi n-am putut să le uit. Am devenit, cu timpul, arhiva acestor voci. Nu e uşor să fii arhiva unor voci străine, cum nu e uşor nici să fii arhiva unor tăceri străine.

   Iar pe măsură ce viaţa devenea tot mai mizerabilă și cerul tot mai întunecat, m-am agăţat de unele dintre aceste femei adevărate ca de o ficţiune. Să fie clar, aș vrea să menţionez că posed o înclinaţie naturală spre pate­tism, spre exagerare, ceea ce îi lasă pe interlocutorii mei să creadă că sunt pe jumătate nebun. Au dreptate, dar doar pe jumătate.

   In drumul său către alb, părul meu e deocamdată gri, îndeosebi tâmpla stângă. Privit de aproape, arăt întocmai ca un perete care stă să se prăbuşească sub povara igrasiei. Las în urmă insuportabila senzaţie de improvizaţie. Va trebui să vă obişnuiţi cu mine așa.

   Dar am mai avut si alte încercări. Nu toată viata am căutat femei pe care să le scriu. Am trăit ca un om. Un poet pe nedrept socotit minor constata odinioară că el a inventat poezia şi că, aşa, nu mai are inimă. Poetul pe nedrept socotit minor avea dreptate.

   Am călătorit mult, mi-au plăcut mai ales porturile, cu toate ale lor. In porturi, femeile sunt mai ascuţite, în­tocmai ca nişte cuțite. Numai cine le întâlneşte înţelege unele cicatrici care mi se văd mai ales în privire.

   Am fost și eu în ultima cameră din inimă, am iubit și poate că uneori nici măcar n-am fost singur pe drumul acesta, am intrat şi în bordeluri, şi în cluburi de noap­te, am vagabondat prin parcuri de pe alte continente, mi-am notat fragmente de întuneric pe şerveţele şi sunt provincii întregi pline de şerveţelele mele pierdute.

   M-am îndrăgostit până şi de personaje de literatu­ră, de pildă câteva anotimpuri am trăit pentru violonista Florence din „Pe plaja Chesil“. E foarte probabil să îi fi scris cândva o sonatină care nu i-a parvenit, mai ales că nici nu avea cum.

   N-am câştigat niciun război cu nicio femeie, fiindcă, laş, curajos sau doar înţelept, nici nu am luptat în vre­unul. Mi-am iubit întotdeauna femeile până la adevăr. Las, de-acum, aici, cronica acestor întâmplări. E tot ce mai poate face un om care a fost în larg, în furtună, dar a avut norocul să găsească şi farul spre casă. La sfârşit, mă voi săvârşi tot din dragoste.

                                                                                 Publicat în 2014 (www.catchy.ro)