Primăvara în concepția unui sfânt - Inochentie al Odessei (2)

DESPRE PRIMĂVARĂ (II)

Cu cât cugetăm mai mult asupra acestui timp al anului, cu atât vedem mai lămurit, fraţilor, că nu ne-am înşelat când l-am ales spre a vorbi despre el în acest loc sfânt. Pe noi ne neliniştea oarecum gândul ca nu cumva aplecându-ne asupra naturii dinafară şi a podoabelor cu care se îmbracă ea primăvara, să pierdem din vedere natura noastră cea dinlăuntru şi să uităm poveţele creştineşti. Acum însă vedem că acea nelinişte nu era întemeiată pe nimic, căci cu cât primăvara ne atrage mai mult luarea-aminte prin podoabele sale, cu atât mai mult, prin numeroase fenomene, deşteaptă în noi simţământul moral şi ne dă fiecăruia din noi a înţelege lămurit care este starea sufletului şi a cugetului nostru, ba chiar ne arată ce trebuie să se săvâr­şească în noi pentru reînnoirea noastră du­hovnicească.
    Pentru aceasta, fără îndoială, şi Mântuitorul nostru, spre a lămuri po­porului cât mai bine adevărurile cereşti, nu arareori împrumută pilde de la natura primăverii. Aşa, bunăoară, pentru a arăta în ce legătură strânsă trebuie să fie cu Dânsul cei ce cred în El, pentru ca ei să nu rămână fără roade duhovniceşti, El se asea­mănă pe sine cu butucul de vie, iar pe uce­nicii săi cu viţele [mlădiţele], care de obicei la începutul primăverii se curăţă de către vieri (îoan 15, 5). Urmând acestei mari pil­de, şi noi ne-am apucat să zugrăvim înain­tea voastră primăvara şi să v-o înfăţişăm ca pe o icoană a învierii noastre duhov­niceşti din moartea păcatului prin puterea credinţei şi a pocăinţei. Icoana aceasta sin­gură de sine se înfăţişează privirii fiecăruia dintre noi, de îndată ce ne întoarcem lua­rea aminte asupra pricinilor care dau naştere atât primăverii simţite cât şi celei duhov­niceşti, asupra întâmplărilor ce se săvâr­şesc într-însele, precum şi asupra împre­jurărilor ce le favorizează ori le împiedică.

În însăşi pricina care dă naştere primăverii fireşti este cuprinsă o mare învăţătură ce ne stă tuturor înainte. Vă­zând că primăvara îşi are obârşia în în­mulţirea şi adăugirea pe pământ a luminii şi a căldurii soarelui, uşor ne putem în­chipui că în acest timp al primăverii soarele se apropie de pământ. De fapt însă el este mai departe de pământ decât în timpul iernii. Cum se face dar că acum lumina şi căldura sporesc pe pământ? Iată cum: primăvara pământul ia faţă de soare o poziţie nouă şi cu totul deosebită de aceea pe care o avea la vreme de iarnă, în timpul iernii el se afla într-o poziţie oblică, piezişă faţă de soare, din care pricină razele soarelui, cu toată apropierea acestuia faţă de pământ, alunecă oarecum şi nu pot produce căldură. Primăvara, pământul se întoarce cu faţa noastră^[1] drept spre soare, iar din această pricină razele lui, cu toată depărtarea sa cea mare, căzând drept pe pământ, se frâng şi produc căldură. Iată de unde îşi are obârşia primăvara Aşadar, ea ia naştere dintru poziţia dreaptă pe care o are pământul faţă de soare.

Oare nu tot aşa ia naştere şi primăvara duhovnicească? Oare nu tot aceleaşi pricini lucrează şi aicea? Sufletul păcătos este învârtoşat, nesimţitor şi lipsit de viaţă, cum e şi pământul în timpul iernii. De ce? Oare pentru că Soarele cel veşnic este departe? Nu, căci Domnul cu îndurarea Sa este mai aproape de păcătos, decât de cel drept. Aceasta ne-o spune însuşi Mântuitorul, când zice: „n-am venit să chem pe cei drepţi la pocăinţă, ci pe cei păcătoşi" (Marcu 2, 17). Tot despre aceasta ne încre­dinţează şi marele Apostol Pavel: „unde s-a înmulţit păcatul" - zice el - „acolo a prisosit harul" (Romani 5, 20). Atunci oare ce împiedică razele Soarelui celui veşnic şi nu le lasă să învioreze nenoro­citul suflet al păcătosului şi să răsară în el primăvara cea duhovnicească? Acelaşi lucru care împiedică şi razele soarelui firesc de a produce pe pământ primăvara în timpul iernii: adică poziţia oblică, piezişă, în care păcătosul se află faţă de Dumnezeu - Soarele cel veşnic. Pământul niciodată nu se întoarce cu totul de la soare, ci întotdeauna, şi prin urmare chiar şi iama, are una din feţele sale întoarse spre soare. Din această pricină, pe pământ chiar şi iama este ziuă, deşi nu tocmai lungă. în sufletul păcătosului însă, din nenorocire, se pot petrece lucruri mult mai rele şi mai urâte, Supunându-se cu totul păcatului, iubind întunericul mai mult decât lumina, el se întoarce cu totul de la Răsăritul cel luminos către întunecosul apus, se întoarce cu desăvârşire de la faţa lui Dumnezeu. Din această pricină bietul suflet al păcăto­sului este cuprins cu totul de noaptea în­tunecoasă şi de negura cea deasă a păca­tului, aşa că chiar de-ar mai şi rămânea într-însul oarecare lumină, apoi aceasta este asemenea acelor străluciri ale aurorei boreale, care, deşi izbesc privirile prin strălucirea lor, totuşi nu dau nici măcar o fărâmă de căldură de viaţă. Dintru o astfel de lipsă şi sărăcie de lumină şi căldură dumnezeiască, ce viaţă duhovnicească putem aştepta? De aceea, în sufletul păcă­tosului - precum şi în natură, iama - totul este gol şi acoperit de zăpadă şi de gheaţă; iar acest fapt câteodată e atât de bătător la ochi, încât chiar cei lumeşti, privind unul la celălalt, zic: „Acesta e un om rece! Acesta e piatră, nu om!"

Dar sufletul păcătosului, orişicât ar fi el de acoperit cu omăt şi gheaţă, totuşi în- tr-însul întotdeauna se află putinţa de a se întoarce către Soarele cel veşnic, şi când se întoarce cu toată inima şi stă în poziţie dreaptă, faţă în faţă cu El, atunci totul în el capătă o nouă înfăţişare şi începe primă­vara cea duhovnicească. în ce chip? Sosirea primăverii în natura ce ne înconjoară se cunoaşte mai cu seamă prin înmulţirea luminii şi a căldurii. Tot astfel se petrece şi cu primăvara cea duhovnicească. Cea din­tâi urmare a întoarcerii sufletului păcătos către Domnul este că el începe a fi luminat de lumina feţei lui Dumnezeu. Deşi lumi­narea aceasta la început nu poate fi de­plină, atâta cât trebuie, din pricină că sufletul păcătosului - cu toate că el şi-ar dori - nu se poate întoarce cu toată fiinţa sa către Dumnezeu, totuşi, prin stăruinţa şi năzuinţa celui ce se întoarce, lumina harului încet-încet se măreşte, ca şi lumina soarelui în timpul primăverii, şi, asemenea acesteia, nu numai că încălzeşte văzdu­hul sufletului, ci străbătând şi coaja cea de gheaţă, care acoperă inima, pătrunde până în adâncul sufletului, deşteptând într-însul rămăşiţele puterii şi seminţele virtuţilor! Căci lumina harului nu se asea­mănă cu lumina înţelepciunii pământeşti care, ca lumina lămpilor de stradă, lumi­nează în vremea nopţii, dar nu încălzeşte deloc, ci cel mult poate să dea naştere vreunui incendiu, fără să fie în stare a da viaţă nici măcar unui firicel de iarbă. Dimpotrivă, unde străluceşte harul lui Hristos, acolo întreaga fiinţă a omului se schimbă şi ajunge într-o aşa stare, precum natura în vremea primăverii. Atunci însuşi omul simte că se petrece ceva neobişnuit cu el, că se apropie de un fel de înnoire şi întoarecere la viaţă.

Al doilea semn al apropierii primăverii sunt pâraiele de apă. Toată faţa pămân­tului începe în acest răstimp a se topi şi a lăcrima; înseşi nisipurile sunt umede, înseşi pietrele sunt ude. Acelaşi lucru se petrece şi la începutul reînnoirii duhov­niceşti a omului prin mijlocirea pocăinţei: inima lui e plină de căinţă şi ochii lui sunt plini de lacrimi. După cum în starea lui de nesimţire omul ar vrea ca numai să se veselească şi să râdă necontenit, tot astfel acum aplecarea lui de căpetenie este tris­teţea după Dumnezeu şi lacrimile. Căci ori pe ce-şi pune ochii păcătosul acum, lumina feţei lui Dumnezeu, către Carele s-a întors, îl face să se ruşineze şi să-i pară rău. De se uită la sine şi la sufletul său, vede cât e de nepreţuită răscumpărarea păcatelor ome­neşti, cât de puţin s-a folosit el de aceste scumpe şi mari binefaceri, cât de adeseori a alungat de la sine darul milostivirii — şi plânge. Chiar privirea la mila lui Dumnezeu îl face să se căiască şi să plângă, întocmai precum privirea cea blândă a tatălui umple de lacrimi ochii fiului care pentru prima oară se înfăţişează înaintea lui, după în­toarcerea de pe calea cea rea a pierzării. „Izvoare de apă" - zice Sfântul David - „au izvorât ochii mei, pentru că n-am păzit Legea Ta" (Psalm 118, 136)-, atât de puternic şi de statornic era în el simţă­mântul de umilinţă până la lacrimi, cu toate că vrednicia sa cea mare de împărat al lui Israil cerea de la el să aibă o faţă veselă şi plină de bărbăţie. Pâraiele primăvara de obicei contenesc după câtă va vreme; însă aceste izvoare de apă ale pocăinţei nu arareori curg până la sfârşitul vieţii pămân­teşti a omului.

Spălat şi umezit de apele primăverii, pământul începe a se acoperi cu verdeaţă şi cu flori; toate locurile de pe el capătă o vedere frumoasă şi sunt în stare a da adăpost şi a pricinui plăcere, ba adesea şi hrană, călătorului. Acelaşi lucru se petrece şi cu sufletul spălat de lacrimile pocăinţei: cugete şi simţiri curate îl îmbracă din cap până în picioare; din acestea, asemenea unor flori mirositoare, se ivesc felurite făgăduinţe şi fapte frumoase: unii, ase­menea lui Zaheu, se hotărăsc „a da jumă­tate din avutul lor la săraci şi de au năpăs­tuit pe cineva cu ceva, întorc împătrit" (Luca 19, 8); alţii, asemenea cuvântului psalmului, făgăduiesc „să nu dea somn ochilor şi genelor lor dormitare" (Psalm 131, 4), până nu vor merge pe la locurile sfinte sau până nu vor face ceva întru slava numelui lui Dumnezeu; alţii, asemenea Măriei Egipteanca, se făgăduiesc pe ei înşişi unor osebite lucrări pline de toată râvna. Orişicât de bogată şi de împodobită ar fi natura în timpul primăverii, totuşi sufletul înnoit de harul dumnezeiesc este mult mai împodobit şi mai bogat în florile virtuţilor - într-însul se găseşte şi floarea cea albă a nevinovăţiei şi a curăţiei inimii, şi floarea cea roşie a binefacerii şi a dragostei către aproapele, şi floarea cea albastră a contem­plaţiei şi a înţelepciunii duhovniceşti, şi floarea cea galbenă a înfrânării şi a oste­nelii. Pe lângă cele spuse, e ştiut că în natură nu toate florile sunt mirositoare, ci unele chiar răspândesc un miros greu; însă în sufletul plin de har, fiecare floare este binemirositoare şi înveseleşte inima

De ivirea florilor în timpul primăverii e nedespărţită cântarea înaripatelor. Nu este lipsită de acest semn de bucurie nici primăvara duhovnicească. într-adevăr, ale cui glasuri răsună în pustiurile Tebaidei şi pe vârfurile Libanului şi ale Carmelului? Nici arşiţa zilei, nici gerul nopţii nu le poa­te face să se oprească! Nu cumva îngerii lui Dumnezeu şi-au ales loc de sălăşluire acolo? Nu cumva strămoşul David a înviat din morţi şi, nemaigăsindu-şi loc în Ieru­salim, s-a retras în aceste singurătăţi, unde cu prisosinţă se aud răsunând sunetele psaltirii sale celei cu zece strune?

Nu. Acestea sunt glasurile lui Antonie şi Eftimie cu cetele lor; acestea sunt glasurile lui Pahomie şi Sava cel sfinţit cu frăţimea lor. Ei s-au lepădat de toate plăcerile lumii cele de suflet stricătoare şi şi-au închinat viaţa unui trai retras; trăiesc într-adevăr ca nişte îngeri în trup şi prin viaţa aspră şi prin străşnicia postului îi aduc în uimire până şi pe îngerii din Ceruri. însă fiindcă în sufletul lor e minu­nata primăvară duhovnicească, tocmai de aceea, cu toate că viaţa lor este covârşită de osteneli, ei sunt plini de veselie duhov­nicească. Şi fiindcă „din prisosinţa inimii grăieşte gura" (Luca 6, 45), tocmai din această pricină nici în palatele împărăteşti nu se aude atâta cântare ca în chiliile lor cele sărace; nici una din cântăreţele îna­ripate nu se poate întrece cu ei întru neobosirea la cântare.

Dar primăvara duhovnicească se asea­mănă cu cea a naturii şi prin lucrurile care o desfigurează şi-i dau o vedere urâtă şi neplăcută. In timpul primăverii, seceta şi ploile peste măsură strică foarte mult, căci şi într-un caz, şi în celălalt plantele suferă, rodurile viitoare sunt ameninţate şi unii ar­bori pier cu totul. Se întâmplă o asemenea secetă şi în timpul primăverii duhovniceşti, când sufletul e lipsit de rouă cea Sus, care se pogoară de la Duhul lui Dumnezeu. Insă omul se lipseşte de această înrourare când se împuţinează în el dorinţa lăuntrică a inimii către rugăciune, care atrage ploaia cea binefăcătoare a harului Duhului Sfânt. Lipsa de ploaie adesea e împlinită prin udare. Aceasta poate avea loc şi când e vorba de reînnoirea duhovnicească. Aşa­dar udă pământul cel învârtoşat al inimii tale cu lacrimile pocăinţei, până când ca o ploaie bogată va cădea asupra sufletului tău Harul Preasfântului Duh. Această apă preţioasă adesea lipseşte din fântâna inimii - într-o asemenea împrejurare aruncă-te la pământ şi roagă-te să se deschidă stăvilarele inimii; rugăciunea umilită încă te va răcori ca o ploaie căzută la vreme potrivită.

În primăvara duhovnicească, mulţi­mea vătămătoare a apelor nu vine aşa precum se întâmplă în primăvara firească, ci altfel - nu vine de sus, ci de jos. Căci harul întru tot Sfântului Duh nu poate să reverse daruri cu o bogăţie vătămătoare pentru cei ce le primesc; însă cel ce le primeşte se poate întâmpla să nu ştie a se folosi de rourarea duhovnicească. Aşa, bunăoară, când omul, în loc ca, asemenea pământului, să absoarbă partea trebuin­cioasă de apă duhovnicească, iar prisosul să-l treacă altora spre folosul lor sufletesc, el, asemenea locurilor joase şi fără şanţ de scurgere, absoarbe totul în sine şi, nepu­nând în mişcare duhovniceştile ape pri­mite, se preschimbă într-un fel de mocirlă duhovnicească. Fenomenul acesta se pe­trece arareori, dar totuşi se întâmplă. Insă, în cea mai mare parte, apa multă şi de prisos care împiedică rodirea ţarinii sufle­teşti vine dintru aceea că omul, adăpându-se prin diferite mijloace bune, dar nefiind slobod de gândurile trupeşti, uită să iasă din umbra unei închipuite sfinţenii la aerul curat şi sub cerul deschis în faţa lui Dumnezeu şi să se pună sub soarele veşnicei iubiri şi îndurări, care străluceşte de pe înălţimile Golgotei.

Chiar lacrimile pocăinţei, cele atât de folositoare pentru stropirea pământului celui uscat al inimii, pot fi vătămătoare când sunt peste măsură şi mai ales când mâhnirea şi părerea de rău pentru păcat se preschimbă în deznădejde duhovni­cească, care ucide şi pustieşte totul.

După seceta şi ploaia peste măsură, primăvara mai este desfigurată şi de omizi şi de păianjeni. în asemenea împrejurări, aceste mici vietăţi par a fi trimise de un duh rău, care, pizmuind frumuseţea natu­rii, se sileşte să o dosească şi să o ascundă dinaintea ochilor noştri sub pânza cea încurcată a păianjenului. Pomul însă nu poate fi învinovăţit de faptul că în mijlocul primăverii, în toiul înfloririi, îl acoperă omizile şi pânzele de păianjen. însă când aceste omizi şi aceste pânze de păianjen se ivesc în suflet pe florile virtuţilor, atunci pricina întotdeauna este însuşi omul.

Aceste omizi sunt fiicele mândriei şi ale îngâmfării întru faptele noastre. Ele se ivesc şi se înmulţesc repede, de îndată ce sufletul, reînnoit şi înflorit sub suflările ha­rului, uită slăbiciunea sa şi socoteşte că reînnoirea lui se datorează numai silinţe­lor sale, iar nu harului celui a-toate-săvârşitor al lui Hristos. Priveghează, deci, suflete credincios, orişicine ai fi tu, să nu te cuprindă aceste omizi diavoleşti! Ele şi pe copaci sunt dezgustătoare, dar în tine sunt de mii de ori mai urâcioase. Pe arbore ele strică florile şi frunzele şi fac netrebnice roadele, iar pomul rămâne sănătos; în su­flet însă viermele mândriei poate vătăma nu numai florile şi roadele, ci chiar sâm­burele vieţii şi astfel îl preschimbă pe om din viţă [mlădiţă] harică a viei Domnului într-o creangă bună de nimic.

În sfârşit, vom arăta că între primăvara duhovnicească şi cea firească sunt şi unele neasemănări.

Întâi de toate, pentru primăvara fireas­că este hotărât un anumit timp al anului - ea nu poate avea loc nici toamna, nici în mijlocul iernii. Pentru primăvara duhovni­cească însă nu există un timp hotărât - ea poate fi veşnică şi, de asemenea, ea poate începe întotdeauna când sufletul păcătos se întoarce la Dumnezeu. Aceasta poate bucura şi da nădejde sufletelor păcătoase, care încă nu s-au cufundat în noroiul păcatului până într-atât încât să nu se mai gândească deloc la mântuirea lor.

În al doilea rând, după primăvara fi­rească întotdeauna urmează vara - nimeni nu poate schimba această rânduială în­tocmită de Dumnezeu. După primăvara duhovnicească însă poate urma iarăşi iama, şi încă o iarnă din cele mai aspre, de îndată ce sufletul, neîngrijindu-se deloc de sine, amărăşte harul Duhului Sfânt, care-l înnoise şi înviase, se întoarce de la faţa cea întru tot sfântă a lui Dumnezeu şi se cufun­dă în negura cea întunecată a păcatului. Fără îndoială, numai omul care a cunoscut şi a încercat asupra sa puterea harului lui Hristos, care a gustat din bunătatea cuvân­tului lui Dumnezeu şi a trăit o viaţă sfântă, poate să-şi amintească bine îndemnul Sfântului Apostol Pavel, care zice: „Cel ce stă, să privegheze ca să nu cadă!"

(1 Corinteni 10, 12)

Amin.

---

^[1] „Faţa noastră" - cu înţelesul de „faţa locului în care noi ne aflăm".

P1