O poveste a lui Ambroise Bierce

IEDERA

La vreo trei mile de orăşelul Norton, statul Missouri, pe drumul ce duce la Maysville, se înalţă o casă veche, care a aparţinut ultima oară unei familii numită Harding. Din 1886, nu a mai locuit nimeni în ea şi, după toate probabilităţile, nici nu va mai locui cineva vreodată. Timpul si ostilitatea vecinilor au făcut din ea un fel de ruină pitorescă. Trecătorul care nu-i cunoaste povestea nu are motive s-o includă in categoria "caselor bîntuite", deşi de această nedorită faimă are parte tot ţinutul. Îi lipsesc geamurile si uşile, acoperişul e spart în mai multe locuri şi, rămasă nevopsită, şindrila veche a căpătat o nuanţă de un cenuşiu sumbru. Totuşi, aceste indubitabile semne ale supranaturalului sunt estompate, în parte, de frunzişul bogat al unei uriaşe plante agătătoare ce acoperă întreaga construcţie. Planta, dintr-o specie pe care niciun botanist nu a fost în stare s-o identifice, joacă un rol important în istoria casei.

O poveste monstruoasa a lui Ambroise Bierce

Ulei de caine

Numele meu este Boffer Bings. M-am născut din părinţi cinstiţi, într-una dintre condiţiile mai umile ale vieţii, tatăl meu fiind pro­ducător de ulei de câine iar mama avînd un mic studio aflat la umbra bisericii oraşului, unde dispunea de copiii nedoriţi. Din copilărie am fost învăţat să muncesc; nu numai că îl ajutam pe tata să-şi procure câini pentru cazanele lui, dar eram deseori pus de mama să car deşeurile rezultate din munca ei în studio. Pentru a-mi îndeplini datoriile am avut uneori nevoie de toată inteligenţa mea naturală căci toţi ofiţerii legii din vecinătate se opuneau afacerii mamei mele. Nu pentru că ar fi candidat din partea opoziţiei, iar problema nu a fost niciodată tratată ca având importanţă politică; pur şi simplu aşa s-a întâmplat. Afacerea tatălui meu, de a produce ulei de câine, era, evident, mai puţin nepopulară, deşi proprietarii câinilor dispăruţi îl priveau uneori cu o suspiciune, care, într-o oarecare măsură, se reflecta asupra mea. Tatăl meu avea, ca parteneri secreţi, pe toţi medicii din oraş, care rareori scriau o reţetă lipsită de ceea ce le plăcea să numească Ol. can. Era într-adevăr cel mai valoros medicament descoperit vreodată de medicină. Dar majoritatea oamenilor ezită să facă sacrificii personale pentru cei aflaţi la nevoie, şi era evi­dent că multora dintre cei mai graşi câini din oraş li se interzisese să se joace cu mine - un fapt care îmi îndurera sensibilitatea tânără, ba chiar odată era cât pe ce să mă determine să mă fac pirat.