Un poet ne atrăgea de curînd
atenţia că peste capetele noastre „alunecă pe cerurile sticloase de iarnă o
catedrală de lumină". E vorba de o stea sau de o constelaţie şi ne
îndeamnă s-o descoperim pe cer.
Într-adevăr, asta e menirea
poeţilor, să atragă atenţia oamenilor asupra lucrurilor frumoase şi să-i smulgă
din grijile şi obsesiile lor prea de tot terestre. Într-adevăr, contemplarea ne
face să descoperim în noi înşine eternitatea. Ieşim din blestemul activităţii,
care ne mănîncă zilele, şi redevenim ceea ce fusesem înainte de izgonirea din
rai: adică inactivi şi nemuritori. Asta înseamnă că gestul poetului de ridicare
a braţelor spre a arăta ce e pe cer se adresează doar oamenilor activi, celor
trudiţi de cele opt ore petrecute în zgomotul uzinelor, sau celor care petrec
alte ore pe la cozi, înghesuiţi în magazinele supraaglomerate, şi nu se
adresează celor inactivi, care, neavînd ce face, pot să se uite pe cer şi fără
îndemnul poetului. Sau se adresează şi acestora? „Tuturor oamenilor",
bănuiesc că ar protesta el cu un gest larg şi afectat citind rîndurile de faţă.
