Adio,
Lizette!
Era o ploaie lentă, lipsită de
agresivitatea averselor neaşteptate din vară, dar ştia să macine. Dacă nu s-ar
fi ghidat după busolă, locotenentul ar fi putut jura că mergeau în cerc de trei
zile. Şi în plus, pădurea părea fără sfârşit, ca o emanaţie confuză şi
apăsătoare. Decorul era mereu acelaşi: copaci gârboviţi de ploaie, umbre şi
forme estompate de valul de apă care se scurgea din cerul cenuşiu. După ce-şi
îngropaseră paraşutele, se afundaseră în pădure îndepărtându-se cât puteau de
repede de patrulele lansate de nemţi pe urmele lor. Din tot echipajul,
reuşiseră să părăsească bombardierul în flăcări doar ei doi.
