Când constat cum realitatea imită literatura într-un mod agasant, îmi
amintesc de o întâmplare.
Mă
aflam într-un bistrou și aveam în față o cafea. În momentul când din băutura
mea nu mai rămăsese decât „plaja zaţului”, umedă, dezolant dezgolită de un reflux neiertător
(acesta a fost un concetto scuzabil, menit să îndulcească banalitatea unui
început de povestire), de masa mea s-a apropiat un bătrân slab, cu ochii
sticlind de neputinţă. Cu o lipsă de maniere apreciată de mine drept un semn de
vitalitate, el s-a lăsat, fără nici o vorbă, pe scaunul liber de lângă mine şi
a început numaidecât o conversaţie searbădă despre vreme, în general, iar apoi
despre o iarnă foarte grea, trăită cândva de el. Anesteziat de propria-mi
politeţe, am rămas alături de el, ba chiar l-am încurajat la vorbă. Mi s-a
părut că ar fi de neiertat să mă ridic şi să plec, lăsându-l singur pe „bunul
bătrân”. Mi-am zis că acesta s-a apropiat de mine mânat probabil de vreuna
dintre simpatiile la fel de fulgerător instalate precum un căscat. În minte
mi-a apărut o ipoteză: a venit atât de întins la mine, fiindcă semăn cu cel mai
mic dintre fiii lui; drept urmare, trebuie să rămân pe loc şi să discut cu el
atât timp cât va fi necesar.
