Se afișează postările cu eticheta copilarie. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta copilarie. Afișați toate postările

vineri, 2 octombrie 2015

O eroare imensa privind prietenia

Am scris de mai multe ori aici, de-a lungul vremii, despre paradisul pierdut al copilariei si despre imaginea lui, pe care omul ar trebui sa o pastreze intacta. Spre exemplu, fericirea ti se parea, candva, a fi posibilitatea de a te duce intr-o anumita poiana in care te jucai cu prietenii. Gandindu-te la ea, simti un anume gen de liniste si iti spui in sinea ta: cand o sa fiu coplesit de toate necazurile lumii, o sa ma intorc acolo si toate vor fi ca inainte. Nu te gandesti nicio secunda ca poate poiana aia nici nu mai exista, fiind transformata in teren de fotbal sau in curte a unei fabrici. Nu te intrebi: "chiar daca as regasi-o, cum as putea sa-mi rezolv problemele doar mergand acolo?" O tii ascunsa in inima si te gandesti ca ea iti poate fi salvare, la o adica. 


duminică, 9 decembrie 2012

De la prieteniile de altădată la sleepover

Maria are o colegă cu care a devenit și prietenă. Noțiunea de prietenie a copiilor este ceva destul de relativ aici, în Germania. Spun asta pentru că nu-mi mai amintesc chiar exact cum era cu prieteniile mele la vârsta de zece ani. Presupun că nu erau altfel în mod esențial, dar deh, timpul a trecut și acum mi se pare că adevăratele prietenii au fost cele din România - Sinaia - anii 60-70. Știu bine că e doar unul dintre nenumăratele moduri de manifestare ale nostalgiei, cea care face ca mai tot ce ni s-a întâmplat în copilărie și, evident, nu are cum se repeta, să capete semnificații și proporții edenice - în sensul că atunci eram în Rai și acum suntem într-o viață ștearsă, tristă etc. 


sâmbătă, 17 noiembrie 2012

Fustele mamei

Există oameni care sunt pur și simplu incapabili să facă ceva pe cont propriu. Eu am cunoscut astfel de oameni. Ar face multe lucruri, ar rămâne ceva de pe urma lor, dar pentru asta au nevoie de cineva care să-i acompanieze, care să-i ajute, să fie gata oricând să plece într-o aventură împreună cu ei. 


joi, 13 septembrie 2012

Cazanul copilariei

Spune Cioran ca daca ajungi sa te gandesti numai la copilarie, inseamna ca s-a incheiat ciclul tau de viata.
M-am intrebat daca asa stau lucrurile cu adevarat si am ajuns la concluzia ca da. Numai ca vreau sa explic in ce fel este ciclul vietii tale incheiat daca te gandesti numai la copilarie. Unii isi pot inchipui ca esti pe moarte, ca nu ti se mai intampla nimic altceva decat ca stai cu gandul in trecut, cu o figura plina de tristete. Cumva cam cum a patit bunica mea din partea tatei, care, pe patul de moarte, m-a vazut trecand pe-acolo si m-a intrebat: "Tu esti, Toadere?", strigandu-ma cu numele sotului ei trecut demult in lumea dreptilor. 


miercuri, 18 ianuarie 2012

Cireșarii

Mă uitam pe un site de cărţi, unde fel de fel de oameni fac clasamente, prezintă liste de titluri, ori solicită cărţi cu împrumut. Mi-au căzut ochii, din întâmplare peste un titlu: „Drum bun, cireşari” şi, brusc, mi s-a strâns inima: oh, Doamne, cât de multă tristeţe am resimţit eu întotdeauna în acest titlu! Pentru că acel „Drum bun” însemna, în fond, sfârşitul. „Drum bun”, dar nu într-o nouă aventură, ci spre o lume în care aventura nu-şi mai avea locul. Trăisem cu toată fiinţa mea întâmplările din cele cinci volume, de parcă aş fi fost unul dintre cireşari. Şi acum, trebuia să le urez drum bun într-o altfel de viaţă, una care avea să se desfăşoare departe de mine, la care nu o să mai pot avea acces... Cireşarii se vor despărţi, fiecare va merge pe calea lui, adio castele cu fete în alb, adio aripi de zăpadă... Oh, cât de trist mi se părea lucrul asta...


duminică, 8 ianuarie 2012

Fara raspuns

O noua intrebare fara raspuns ma bantuie. Am urcat posturi pe tema dorintei de a fi din nou copil, a nedreptatii care ti se face cand esti scos din copilarie etc. Apoi, cand m-am trezit, am urcat un post in care spuneam ca omul nu trebuie sa regrete copilaria ci sa priveasca inainte. Asadar, posturi contradictorii. Cum ar zice un logician: "ai urcat postul P si apoi ai urcat postul NonP". Ca si cum azi as zice "exista broaste" si maine as scrie "nu exista broaste".
Intrebarea fara raspuns de care vorbeam este urmatoarea: care sunt eu cel adevarat, cel care zice P sau cel care zice NonP? Mai departe, cand sunt eu cel adevarat, cand cred  in Dumnezeu sau cand ma indoiesc? Cand iubesc lumea sau cand o urasc? Sau poate nu exista un Raul adevarat ci doar o pendulare intre contrarii?


Trecerea

M-am uitat pe postarile mele din ultimele cateva zile si m-am ingrozit. Aproape in exclusivitate chestii plangacioase legate de pierderea copilariei, a inocentei, de lipsa de atentie din partea Mariei si tot asa. Trebuie sa recunosc ca aici nu e ceva in regula. A sta si a te gandi mereu cat de bine era "atunci" arata ca nu esti multumit cu ce e "acum". Dar ce oare ar trebui sa ma nemultumeasca? Am ce-mi trebuie, sunt stapan pe timpul meu, am o fetita ca o garofita, sunt sanatos (cel putin aparent), oare ce mai vreau?
Imi vine in minte schema crestina, aia simpla de tot. Omul traia cu Dumnezeu, a pacatuit, a cazut in timp (Cioran) si acum trece printr-un proces de schimbare, in urma caruia are sansa de a se intoarce de unde a fost alungat. Deci esti copil, apoi adult si asta nu e un regres decat la cei ca mine. In mod normal, e un progres: crescand te cunosti, te imbunatatesti, cauti sa te desavarsesti, ajungi la intelepciune, il cunosti pe Dumnezeu si mori impacat cu convingerea ca moartea e doar o trecere. Dar daca stai numai cu gandul in trecut, in anii copilariei, cand mai ai vreme sa faci si altceva? 
Asadar, va trebui sa aplic schema crestina simpla, atat de simpla incat multi nu o inteleg.


miercuri, 4 ianuarie 2012

Inadecvarea

Azi dimineata, in stare de semi-trezie, ma obseda un gand legat de inadecvarea mea - si cred ca a multor alti oameni - la momentul pe care-l traiesc, la varsta pe care o am. Cand eram mic, pe la 13-14 ani, tin minte cat de mult imi doream sa ard etapele mai repede si sa am 25-30 de ani. Am ajuns acolo pe nesimtite, am trecut, iar acum nu stiu ce n-as da ca sa fiu din nou de 13-14 ani. Diferenta e ca atunci imi doream ceva posibil, acum insa...
Cunosc insa si oameni care sunt multumiti cu momentul actual, nu au regrete, ba chiar spun ca nu le-a placut copilaria. Cunosc inclusiv pe cineva care spune ca abia asteapta sa imbatraneasca, pentru ca atunci va fi dobandit intelepciune.


După mine!