Se afișează postările cu eticheta da Vinci. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta da Vinci. Afișați toate postările

duminică, 29 aprilie 2012

O povestioara a lui Leonardo da Vinci

NUCA ŞI CLOPOTNIŢA
Odată, o nucă a fost luată în cioc de o cioară şi dusă tocmai sus, în vârful unei clopotniţe înalte, dar, căzând într-o crăpătură, a scăpat de cumplita soartă de a fi mâncată. Nuca s-a rugat frumos de perete, implorându-l în numele Domnului să-i dea adăpost şi i-a lăudat înălţimea, frumuseţea şi nobleţea glasului clopotelor pe care le ocrotea. „Vai, vai mie”, spunea ea, “cum nu am fost în stare să cad sub crengile verzi ale bătrânului meu tată şi să dorm pe pământul reavăn, acoperită de frunzele lui căzute, măcar tu nu mă părăsi. Când m-am văzut în ciocul ciorii aceleia crude, am jurat că dacă scap, îmi voi sfârşi viaţa într-o gaură mică aşa ca aceasta”
La auzul unor asemenea vorbe, plin de compasiune, peretele i-a dat adăpost bucuros, lăsând nuca să rămână acolo unde căzuse. În scurt timp, nuca a pocnit : rădăcini mici s-au strecurat prin crăpăturile dintre pietre şi din ce în ce mai puternice, au început să le împingă şi să le disloce. Lăstarii ţâşneau în sus, către cer. Apoi, au crescut mai înalţi ca zidul clopotniţei şi, cum rădăcinile răsucite se facem mereu mai groase, s-au înfipt în pereţii vechi şi i-au spart. Abia atunci, când era prea târziu şi cu totul zadarnic, zidul a prins să se tânguie din pricina năruirii lui, dar curând el nu mai era decât ruină.


După mine!