Mici intamplari cu animale (106)

L. R, care şi-a petrecut lunga-i viaţă ca paznic de vînătoare în Munţii Făgăraşului (Arpaş), povestea din întîmplările lui cu rîşii.

Mici intamplari cu animale (89)

Treceam într-o dimineaţă prin piaţa Clujului, unde vin să­tenii cu produsele lor. Văd ciorchine de oameni în jurul unui ţăran şi mă apropii şi eu. Omul, care era dintr-un sat de pe Cîmpia Transilvaniei, adusese la vînzare o marfă neobişnuită. Nici el nu ştia ce ar fi anume, şi lăsa pe cei din jur să hotă­rască ei, ba că-i piele de pui de tigru, ba că-i de leopard. Era o blană de rîs. Am cercetat-o şi eu; încă nu era bine uscată. Poate că aş fi cumpărat-o dacă nu ar fi fost prost jupuită şi sfîrtecată în cîteva locuri. Eram însă curios să aflu cum a ajuns blana de rîs în mîna unui om dintr-un sat, aflat la o depărtare de cel puţin o sută de kilometri de vreun munte în care s-ar putea ţine rîşi. L-am poftit să-i fac cinste într-o crîşmuliţă din apropiere şi acolo mi-a povestit întîmplarea.

Mici intamplari cu animale (88)

În iernile grele şi îndelungate se întîmplă ca lupii, care în lăr­gime nu-şi mai pot agonisi hrana care să le astîmpere foamea crîncenă, să intre în sate. Le cad atunci victime mai ales cîinii de prin curţi, oile din ţarcurile deschise. Întîmplările de acest fel sunt atît de dese şi cunoscute, încît ar avea puţin interes să încrestăm cazurile observate.

Mai rar se întîmplă să se aventureze după pradă pînă la aşezările omeneşti rîşii şi pisicile sălbatice, fiare care au o viaţă mai ascunsă şi întîlniri rare cu omul, de care se feresc cît pot mai mult. Şi totuşi, şi acestea îndrăznesc să intre uneori în sate şi în curţi.