Se afișează postările cu eticheta viata. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta viata. Afișați toate postările

marți, 2 octombrie 2012

O farsa uriasa

Dimineata, la 8:15, Maria a deschis usa masinii si a coborat in fata scolii, cu sacul ei plin de comori atarnat de umar. A zis "ceau tata" si a fugit catre intrare prin aerul de toamna, aerul ala pe care il tin minte din vremea cand eram si eu de zece ani si care are darul sa transforme orice dimineata intr-o vreme a magiei. Am bagat in viteza si am plecat usor, intorcand capul, privind-o cum se intalneste cu colegii, cum salta voioasa, cum rade cu parul rasfirat de vantul cu frunze galbene. 


miercuri, 6 iunie 2012

Sfeclirea

Unul dintre lucrurile cele mai îngrozitoare pe care mi le pot imagina este înşelarea încrederii. Modelul pentru această oribilă faptă, reprezentarea pe care o am întotdeauna atunci când mă gândesc la ea, este scena în care un individ ademeneşte un căţel, care vine către el dând din coadă bucuros şi primeşte un şut în bot care-l face să urle de durere.
Nu vreau să discut despre consecinţele grave ale înşelării încrederii, despre lumea care rezultă când construieşti totul pe suspiciune ca să nu ţi-o iei peste bot precum căţelul. Vreau doar să observ că viaţa însăşi nu-ţi oferă decât o singură variantă: sfeclirea. Oricum o dai, orice faci, până la urmă o sfecleşti. În viaţă nu poţi să ai încredere, decât dacă încrederea ta este formulată în următorii termeni: "tu, viaţă, îmi vei oferi în cele din urmă o despărţire eternă". Din punctul asta de vedere, animalele sunt avantajate - ele nu ştiu că vor muri. (Ce-i drept, ele nu ştiu nici că trăiesc, ceea ce schimbă puţin perspectiva).
Zi de zi, ceas de ceas, viaţa îţi înşală încrederea. După râs vine plâns, după soare vine furtună. Ce clădeşti, se surpă, ce legi se dezleagă. Nimic nu pare a o mulţumi. Aşa că poţi să-i spui liniştit, de câte ori constaţi că ai sfeclit-o încă o dată: "Eşti o curvă!"


duminică, 6 mai 2012

Cea mai adanca filosofie

Am ajuns la concluzia ca un neamt poate fi un specialist excelent intr-un domeniu oarecare si ca acolo poate gandi foarte profund, dar, dupa ce isi termina treaba, inceteaza sa gandeasca. Societatea i-a pus la dispozitie cam tot ce este necesar ca el sa traverseze oceanul dintre locul de munca si casa fara sa fie nevoit sa gandeasca. Totul este gandit de altii. Si este gandit atat de bine, incat eu, ca neamt, nu mai trebuie sa ma gandesc la nimic. Eu trebuie sa am in vedere un singur lucru: ca exista un sistem de reguli si ca ele imi asigura posibilitatea de a nu gandi. Pretutindeni sunt semne care imi arata in ce directie sa o iau. Daca le respect, stiu sigur ca ajung acolo unde trebuie. Merg cu masina noaptea la ora trei si nu mai e nimeni, toata lumea doarme. Casa mea e la strada, pe partea stanga. Ajung in dreptul ei si nu am decat sa virez la stanga ca sa ma gasesc in fata garajului. Dar eu nu fac asta. Motivul? Simplu, e linie continua. "Dar nu vine nimeni", mi-as spune daca as fi roman. Insa nu sunt roman, nu gandesc, eu folosesc numai reflexul de a aplica regulile, asa ca imi continui mersul pana la primul giratoriu, intorc acolo regulamentar si vin acasa. Cam despre asta e vorba.



vineri, 13 ianuarie 2012

Alive

Intalnesc uneori niste oameni atat de nenorociti incat nici nu-mi vine sa cred ca sunt aievea. Oameni care nu au absolut nimic din ceea ce ar trebui sa aiba cineva care traieste la cel mai de jos prag admisibil. N-au casa, n-au familie, dorm pe unde apuca, sunt plini de boli, nu urmaresc decat sa aiba cu ce se imbata. Cauta prin gunoaie, se imbraca din mila altora, daca au parte de ea, nu mai au amintiri, nu mai au sperante. Si cu toate astea traiesc. Intrebarea pe care mi-o pun cand ii vad e una singura: de ce continua ei sa traiasca? Practic nu au niciun motiv, au doar un fel de inertie in a se autodistruge. Probabil ca nici macar nu sunt constienti de asta. Intre unii din ei si un caine comunitar aproape ca nu e nicio diferenta, ba poate cainele e chiar mai uman.
Ei bine, ce-i tine pe oamenii astia in viata?


luni, 12 decembrie 2011

Caderea unui mar

Problema fundamentala nu este ca omul sa descopere cum este lumea, ci sa decida cum este ea. Vreau sa spun ca lumea are o proprietate uimitoare: este asa cum vrea fiecare, ramanand totusi ea insasi. Un exemplu.
Sa zicem ca eu cred in coincidente. Tot ce ma inconjoara mi se pare ca e plin de intamplari de tipul asta, de semne, de legaturi oculte etc. Atunci aia este lumea. Scurt si cuprinzator. In acelasi timp, pentru cineva care nu crede in lucrurile astea ci considera ca exista o cauzalitate explicabila stiintific in tot ce se petrece, aia va fi lumea: o lume plina de legi care asteapta sa fie descoperite si exprimate in formule. Eu imi voi petrece viata descoperind coincidente si ele se vor arata cu duiumul, el va imbatrani cautand legi si va avea parte de ele din plin. 
Cineva o sa spuna ca e vorba de parti diferite ale vietii. Nu, e viata insasi, ea nu e ceva exterior tuturor fiintelor, e ceva pe care-l avem cu totii. Si il avem asa cum credem ca este. Caderea unui mar mie mi se va arata ca un semn de la nu stiu ce entitate, lui Newton i se va arata ca o actiune a legii gravitatiei. Caderea marului e parte si din viata mea si din viata lui Newton, dar inseamna cu totul altceva pentru fiecare dintre noi.  Greu al naibii de explicat. Dar eu m-am incredintat ca asa stau lucrurile.


marți, 6 decembrie 2011

Scurte întrebări

Ce-ar fi dacă fiecare bobiţă expandată de porumb ar fi o fiinţă care locuieşte într-un tuci? Expandarea, deci momentul în care bobiţa se desface şi înfloreşte, ar fi echivalentul naşterii. Moartea ar surveni în momentul în care nişte dinţi - ai mei, ai tăi - ar zdrobi mica fiinţă. Între cele două evenimente majore, s-ar desfăşura viaţa celor care se numeau, cândva, „floricele de porumb”.
Probabil că în scurta lor viaţă, floricelele de porumb şi-ar pune, exact cum facem şi noi, o mulţime de întrebări fundamentale: Cine suntem? De unde am venit? Unde ne ducem? Există vreun sens în ceea ce se întâmplă? Cu siguranţă ar face felurite ipoteze, care de care mai ingenioase, ar descoperi dovezi, ar inventa zei. Însă nicicum nu ar putea să-şi imagineze cerul albastru umplându-se de nori, ploaia care cade peste lanul de porumb, lujerul de care stă agăţat coceanul învelit în frunze, bobiţele aurii, mâinile care le desprind din locaşurile lor şi care le aruncă în tuciul cu ulei încins, făcându-le să înflorească.
De multe ori m-am gândit la asta şi m-am mirat de faptul că oamenii continuă să creadă că pot şti vreodată de unde venim, unde ne ducem şi dacă toate astea au vreun sens.


După mine!