Drum bun, domnule preşedinte
Stătea pe banca de lemn, sub frunzele
galbene din parcul solitar, contemplând lebedele
prăfuite, cu ambele mâini sprijinite pe mânerul de argint al bastonului şi gândindu-se
la moarte. Prima dată când a venit la Geneva, lacul era senin şi diafan, şi
erau pescăruşi blânzi ce veneau să-i mănânce din mână, şi femei de inchiriat
care păreau năluci la şase după-amiaza, cu volane de organza şi umbreluţe de mătase.
Acum, singura femeie pe care putea s-o vadă, cât îl ajuta privirea, era o
florăreasă de pe malul pustiu. Îi venea greu să creadă că timpul ar fi putut
face asemenea ravagii nu doar în viaţa lui, ci şi în lume. Era un necunoscut în
plus în oraşul necunoscuţilor iluştri. Purta costumul albastru-închis cu dungi
albe, vesta de brocart şi melonul magistraţilor ieşiţi la pensie. Avea o
mustaţă mândră de muschetar, părul bogat bătând în albăstriu cu onduleuri
romantice, mâinile de harpist, cu verigheta de văduv pe inelarul stâng, şi
ochii fără astâmpar. Singurul indiciu care-i trada starea sănătăţii era pielea ofilită.
Dar chiar şi aşa, la şaptezeci şi trei de ani, continua să fie de o eleganţă
impecabilă. În dimineaţa aceea totuşi se simţea la adăpost de orice vanitate.
Anii gloriei şi ai puterii rămăseseră iremediabil în urmă, şi acum nu mai
dăinuiau decât cei ai morţii.