Alte trei povesti scurte si incredibile ale lui Lev Tolstoi

Focul

         Era în toiul secerişului. Bărbaţii şi femeile din sat se duseră cu toţii la cîmp. Acasă rămăseseră doar bătrînii şi copiii. Intr-una din căsuţe era o bunică cu trei nepoţei. Bunica aprinsese cuptorul şi se culcase să se mai odihnească. Pentru că o tot supărau muştele, bătrîna şi-a tras pe faţă un ştergar şi de la o vreme a furat-o somnul.

Una din nepoatele ei, Maşa (care n-avea decît trei ani­şori), a deschis uşa cuptorului, a umplut un hîrb cu tăciuni aprinşi si s-a dus în tindă. Acolo erau rînduite mănunchiuri de paie anume pregătite de femei pentru legatul grîului în snopi. Maşa a aşezat frumuşel tăciunii sub paie şi a început sa sufle în ei. Cînd paiele au luat foc, fetiţa s-a bucurat tare mult. A intrat în casă, şi-a luat de mînă frăţiorul pe nume Kiriuşka (un băieţel de un an şi jumătate, care abia înce­puse să umble) şi i-a spus:

         —     Pliveşte şi tu, Kiliuska, ţe mai cuptol am făcut! Pa­iele ardeau acum cu vîlvătaie mare şi trosneau. Dar cînd tinda s-a umplut de fum, Maşa s-a speriat şi s-a dus fuga înapoi în casă. Kiriuşka s-a împiedicat de prag, a căzut în nas şi s-a pornit de plîns. Maşa l-a tras şi pe el, cum a pu­tut, în odaie şi amîndoi s-au ascuns sub laviţă. Iar bunicuţa dormea liniştită înainte şi nu auzea nimic.

         Cel mai mare dintre copii, Vania, un băieţel de opt ani, se juca pe uliţă. Dar cînd a văzut că din tinda lor iese fum gros, a intrat fuga pe uşă, a trecut cu chiu cu vai prin fu­mul înăbuşitor, s-a năspustit în odăiţă şi a început s-o zgîlţîie pe bunica. Bătrînica, toropită de somn cum era, a uitat de copilaşi şi a zbughit-o pe uşă afară, ducîndu-se fuga pe la curţile oamenilor după ajutor.

In vremea asta, Maşa şedea pitită sub laviţă şi tăcea mîlc. Numai frăţiorul cel mic ţipa cît îl ţinea gura, pentru că îl durea năsucul.

Tocmai pe el îl auzi Vania. Fratele mai mare se uită numaidecît sub laviţă, o văzu pe Maşa şi-i strigă:

—     Fugi!

Maşa se năpusti în tindă, dar nu mai putu să treacă din pricina focului şi a fumului şi se întoarse iar în odaie. Atunci Vania deschise fereastra şi-i porunci fetiţei să sară afară. După ce ea se strecură cu greu prin ochiul strîmt, Vania îl apucă pe cel mic ca să-l aducă şi pe el spre geam. Dar micuţul era greu şi se opintea, plîngea şi-l îmbrîncea cum putea pe Vania. Abia după ce căzu de două ori, Vania îl trase pe fereastră. Chiar atunci uşa odăii luă şi ea foc. Dar cînd izbuti în cele din urmă să-i scoată capul pe geam şi se pregătea să-l împingă afară, copilaşul, acum foarte speriat, se agăţă cu mînuţele de el şi nu voia cu nici un chip să-i dea drumul.

Atunci Vania îi strigă Maşei:

—     Trage-l de cap! Şi în acelaşi timp îl împinse binişor din spate.

Aşa au izbutit să-şi scoată frăţiorul pe fereastră în uliţă şi au scăpat cu toţii.

Pisoiul

Vasea şi Katia erau fraţi şi aveau o pisică. Primăvara, pisica s-a pierdut. Copiii au căutat-o peste tot, dar n-au putut-o găsi. Odată se jucau lîngă hambar şi au auzit, de undeva de sus, un mieunat subţire. Vasea s-a urcat pe scară, în podul hambarului, iar Katia sta jos şi întreba mereu:

—     Ai găsit-o? Ai găsit-o?

O bucată de vreme Vasea nu i-a răspuns. În sfîrşit i-a strigat:

—     Am găsit-o! E pisica noastră... şi are şi pisoi. Sunt aşa de frumoşi! Vino încoace repede!

Katia a alergat în casă, a făcut rost de lapte şi i-a dus pisicii.

Erau cinci pisoi. După ce au mai crescut puţin şi au în­ceput să se mişte din colţul lor, copiii şi-au ales un pisoi cenuşiu, cu lăbuţe albe, şi l-au luat în casă. Pe ceilalţi pisoi mama i-a dăruit, iar pe acesta l-a lăsat copiilor. Copiii îl hrăneau, se jucau cu el şi-l culcau în pat cu dînşii.

Într-un rînd au ieşit să se joace în drum şi au luat pi­soiul cu ei.

Vîntul spulbera paiele de pe drum şi pisoiul se juca cu firele de paie, iar copiii făceau haz privindu-l. Mai apoi, au găsit pe marginea drumului măcriş, s-au apucat să-l cu­leagă şi au uitat de pisoi.

Deodată au auzit pe cineva strigînd tare: „înapoi, îna­poi!” şi au văzut un vînător venind în goana calului. Înain­tea lui, doi cîini alergau să apuce pisoiul. Prostuţ cum era, pisoiul, în loc să fugă, s-a lăsat la pămînt, şi-a încovoiat spinarea şi privea ţintă către ei.

Katia s-a speriat de cîini, a început să ţipe şi a fugit. Vasea s-a repezit într-un suflet spre pisoi şi a ajuns lîngă el odată cu cîinii. Cînd cîinii erau cît pe ce să înşface pisoiul, Vasea s-a trîntit cu burta peste el şi l-a acoperit.

Tocmai atunci s-a apropiat şi vînătorul şi a alungat cîi­nii, iar Vasea a dus pisoiul acasă şi de atunci nu l-a mai luat la cîmp.

Pasarica

De ziua lui, Serioja a primit tot felul de daruri: titirezi, cai, poze .. Insă cel mai de preţ dintre toate darurile a fost capcana de prins păsări pe care i-a dăruit-o unchiul său. Capcana era făcută dintr-o ramă în care era prinsă o plasă, cu o scîndurică deasupra. Pe scîndurică se presărau seminţe şi capcana se punea afară. Cînd vreo pasăre se aşeza pe scîndurică, scîndura se întorcea şi pasărea se prindea în capcană. S-a bucurat mult Serioja şi a alergat s-o arate mamei.

—   Nu-mi place jucăria asta, i-a spus mama. Ce-ţi tre­buie ţie păsărele? De ce să le chinui?

—   Am să le pun în colivii. Ele au să cînte, iar eu am să le dau de mîncare.

Apoi Serioja a făcut rost de seminţe, le-a presărat pe scîndurică şi a aşezat plasa în grădină. Aici a stat mult şi a tot aşteptat să vină păsărelele. Insă păsărilor le era frică de dînsul şi nu se apropiau de plasă. Atunci, Serioja s-a dus la masă şi a lăsat capcana în grădină. După masă, cînd s-a uitat, capcana era închisă, iar în plasă se zbătea o păsărică. Serioja s-a bucurat şi a dus-o în casă.

          — Mama! Uite! Am prins o păsărică. Nu-i aşa că-i o privighetoare? Vai, cum îi bate inima!

          — E un scatiu, a spus mama. Bagă de seamă, nu-l chi­nul, Ai face mai bine să-i dai drumul. 

          — Ba nu, am să-i dau apă.şi mîncare.

Serioja a pus scatiul în colivie şi două zile la rînd i-a presărat seminţe, i-a schimbat apa şi i-a curăţat colivia. A treia zi a uitat de scatiu şi nu i-a mai schimbat apa. Mama l-a dojenit:

          — Vezi, ai uitat de scatiu. Mai bine dă-i drumul!

          — Ba nu, de-acum înainte n-am să mai uit; chiar acum pun apă şi îi curăţ colivia.

Serioja a vîrît mîna în colivie şi a început să o curăţe. Scatiul, speriat, se zbătea, lovindu-se de gratii. După ce a isprăvit treaba, băiatul s-a dus după apă. Mama băgă de seamă că el a uitat să închidă uşiţa coliviei şi a strigat după el:

          —  Serioja, închide colivia, că zboară, şi dacă se izbeşte, se prăpădeşte păsărica ta.

Dar n-apucase mama să-şi sfîrşească vorba, că scatiul găsise uşiţa. Bucuros, îşi desfăcu aripioarele şi zbură prin odaie, spre fereastră. N-a văzut însă geamul, s-a izbit în sticlă şi a căzut pe pervaz.

Serioja a luat în grabă păsărică şi a pus-o în colivie. Scatiul nu murise încă, dar zăcea cu faţa în jos, cu aripile desfăcute şi răsufla greu. Serioja l-a privit multă vreme, apoi a început să plîngă.

—   Mamă, ce să fac acuma?

—   Acum nu mai poţi face nimic.

Toată ziua Serioja nu s-a mişcat de lîngă colivie, mereu cu ochii la scatiu; iar scatiul zăcea tot aşa cu faţa în jos, răsuflînd greu şi repede. Cînd Serioja s-a dus la culcare, scatiul mai trăia încă, însă multă vreme copilul n-a putut dormi. Cum închidea ochii, îi apărea în gînd scatiul, întins jos, abia suflînd. Dimineaţa, cînd s-a apropiat de colivie, a găsit scatiul cu faţa în sus, cu lăbuţele chircite, ţeapăn.

De atunci, Serioja n-a mai prins niciodată păsărele.

Alte povesti ale lui Tolstoi(1)
Alte povesti ale lui Tolstoi(2)