Gelsomino in tara mincinosilor(6)

Întîi o cuvîntare-aprinsă şi-apoi Şchioapa este prinsă

În zori, pisica fu trezită de un bubuit ca de cataractă. „S-o fi întîmplat vreo revărsare de ape, cîtă vreme am dormit?" se întrebă îngrijorată Şchioapa şi, aplecîndu-se de pe coloană, văzu piaţa plină de lume.

Nu-i trebui mult ca să priceapă că toată mulţimea aceea se adunase spre a citi mesajul scris chiar de per­soana ei pe faţada palatului:

REGELE GIACOMONE POARTĂ PERUCĂ!

     Cel mai mic adevăr face, în ţara mincinoşilor, mai mult zgomot chiar decît o bombă atomică. De pe toate străzile se revărsau alţi şi alţi oameni, atraşi de gălă­gie şi rîsete. Noii veniţi avură la început impresia că e vorba de o sărbătoare:

—  Ce s-a întîmplat? Am învins în vreun război?

—  Mai grozav, mai grozav!

—  I s-a născut vreun fiu Maiestăţii Sale?

—  Mai grozav, mai grozav!

—  Atunci, fără îndoială, că au fost desfiinţate impozitele!

În cele din urmă şi noii veniţi citeau mesajul Şchioa­pei şi izbucneau în rîs. Gălăgia şi rîsetele îl deşteptară pe regele Giacomone care stătea în patul său îmbrăcat într-o cămaşă de noapte de culoare violetă. Suveranul se repezi pe fereastră, îşi frecă mîinile şi se înveseli:

—  Ce frumuseţe! Ia numai uitati-vă cum mă iubeşte poporul meu! Au venit puhoaie de oameni să-mi ureze noapte bună. Repede, repede, curteni, şambe­lani, amirali, alergaţi de-mi aduceţi hlamida şi scep­trul, vreau să ies pe balcon, să rostesc un discurs.

De fapt, pe curteni îi cam încercau bănuielile.

— Să meargă întîi careva să vadă ce anume se petrece.

—  Maiestate, dar dacă o fi izbucnit, mai știți, vreo revoluţie?

—  Ia mai încetaţi, voi nu-i vedeţi cît sînt de veseli?

—  Da, dar nu stim de ce sînt veseli.

—  E clar, pentru că peste cîteva clipe eu le voi tine o cuvîntare. Unde e secretarul meu?

— Sînt aici, Sire.

Secretarul regelui Giacomone avea întotdeauna sub braţ o geantă îndesată pînă la refuz, doldora cu dis­cursuri gata doar să fie rostite. Erau de toate felurile: instructive, emoţionante, distractive, de la primul pînă la ultimul, care mai de care umplut cu minciuni. Secretarul deschise geanta şi scoase de acolo o coală pe care scria: Discurs despre cultivarea orezului.

—  Nu, nu, nimic în legătură cu chestiunile ali­mentare. I-ar putea trece cuiva prin minte că e flămînd şi m-ar asculta fără plăcere.

—  Discurs despre Născocirea Căluşeilor de Lemn, citi din nou secretarul.

—  Asta ar putea merge. Toţi ştiu că eu sînt cel ce a născocit căluşeii de lemn. Înainte de a fi ajuns regele căluşeilor de lemn, ei nici nu se legănau.

—  Maiestate, am încă un discurs: DESPRE CU­LOAREA PĂRULUI.

—  Minunat, e discursul care ne trebuie! exclamă Giacomone, mîngîindu-şi peruca. El apucă paginile şi alergă numaidecît în balcon. La apariţia Maiestăţii Sale, izbucniră nişte zgomote care puteau fi sau mari aplauze sau hohote de rîs. Cîţiva curteni, din­tre cei mai bănuitori, îsi dădură seama că e vorba de rîsete şi deveniră şi mai miraţi. Giacomone, dimpotrivă, luă acele zgomote drept aplauze, mulţumi supuşilor săi cu un surîs galeş, apoi începu să dea ci­tire discursului. Să nu vă aşteptaţi aici să-l citiţi şi voi aşa cum a fost el rostit: n-aţi înţelege nimic dintr-însul, pentru că toate lucrurile v-ar fi redate pe dos. Eu vi le voi traduce si vă voi rezuma înţelesul discursului, întemeindu-mă foarte pe aducerea aminte a lui Gelsomino.

Zise, aşadar,  cu aproximaţie, regele  Giacomone:

—  Ce înseamnă un cap fără păr? Ca o grădină fără flori!

—  Bravo! strigă mulţimea. E adevărat! E adevărat! Acest  cuvînt „adevărat" îi făcu bănuitori şi pe curtenii cei mai puţin înclinaţi spre aşa ceva. Dar Giacomone îşi continuă liniştit discursul:

—  Înainte de a ajunge regele acestei ţări, oamenii îşi smulgeau părul din pricina disperării. Cetăţenii rămăseseră cheli unul după altul şi peruchierii rămă­seseră şomeri.

— Bravo! strigă un cetăţean. Trăiască peruchierii şi trăiască perucile!

Giacomone rămase o clipă descumpănit. Aluzia aceea la peruci îl tulbură pînă în adîncul inimii. To­tuşi, alungîndu-şi bănuielile, reîncepu:

— Cetăţeni, să vă spun acum de ce părul de culoare portocalie e mai frumos decît cel de culoare verde.

În acel moment, un curtean, gîfîind, îl trase pe Giacomone de mînecă şi îi şopti ceva la ureche.

—  Maiestate, s-a întîmplat ceva îngrozitor.

—  Hai, vorbeşte odată!

— Făgăduiţi-mi mai întîi că n-o să mi se taie lim­ba dacă vă voi spune adevărul.

—  Îţi făgăduiesc.

— Cineva a scris pe ziduri că Măria Voastră poartă perucă şi de aceea rîde mulţimea.

De uimire, Giacomone lăsă să-i cadă din mîini paginile discursului, care coborau acum în serpentină deasupra capetelor mulţimii, şi care nimeriră în mîinile tuturor şi-a copilaşilor în special. Dacă i-ar fi spus cineva că palatul regal arde, monarhul nu s-ar fi înfuriat mai tare. El dădu poruncă jandarmilor să evacueze piaţa. Apoi ordonă să i se taie limba curtea­nului care — hotărîndu-se să-l informeze — îi adusese ştirea. Sărăcuţul găgăuţă, în graba lui ceruse îndura­rea de a i se lăsa limba, uitînd însă că pentru a-i rămîne întreagă limba ar fi trebuit să ceară să nu i se taie nasul. Astfel, în cazul cel mai rău, regele i-ar fi retezat poate numai nasul, iar limba îi rămînea.

Dar mînia lui Giacomone nu se potolise. O procla­maţie care făgăduia o sută de mii de taleri falşi ace­luia ce va pîrî pe făptaşul jignirii aduse maiestăţii sale a fost cu mare repeziciune împrăştiată în tot re­gatul. Chiar la picioarele coloanei din piaţa palatu­lui fu înălţată o ghilotină, cu cuţitul gata de-al ucide pe nesocotitul scrib.

„Vai de mine şi de mine, se zbîrli Şchioapa, retrăgîndu-se pe capitel şi pipăindu-şi gîtul; nu ştiu cum se zice teamă în limba mincinoşilor, dar dacă s-o fi zicînd curaj, mă simt foarte curajoasă."

Din prevedere, rămase însă toată ziua cocoţată în refugiul ei de sus. Către seară totuşi, cînd fu destul de sigură că nu va avea de-a face cu cineva, se coborî de pe coloană, uitîndu-se de o sută de ori în jur, îna­inte de a cuteza să facă un pas.

Cînd ajunse pe pămînt, labele ei de dinapoi ar fi vrut să înceapă repede să alerge, dar ghinion! — i se ivi din nou, la lăbuţa cea dreaptă, din faţă, acea su­părătoare mîncărime cunoscută.

„Asta-i, ce să-i faci, bombăni Şchioapa, ca să scap de această mîncărime voi fi iar forţată să scriu undeva ceva neplăcut pentru regele Giacomone. Se pare că dacă te-ai născut pe pereţi nu te poţi lipsi de a duce o viaţă în care trebuie să mîzgăleşti în dreapta şi-n stînga. Dar, pe de altă parte, aici nu se văd pereţi. Voi scrie, aşadar, tocmai sus."

Şi chiar pe cuţitul ghilotinei, cu creta cea roşie de la lăbuţa ei, mîţa întocmi un nou mesaj către popu­laţie, privitor la regele Giacomone:

PERUCA MAIESTĂŢII SALE

E-UN ADEVĂR, NU-S VORBE GOALE !

Trecîndu-i apoi de îndată mîncărimea, Şchioapa observă cu nelinişte că lăbuţa i se mai scurtase cu cîţiva centimetri.

— Îmi mai lipseşte o labă, murmură ea, şi dacă mi-aş consuma-o şi pe asta, făcînd pe scriitoarea, cu ce o să mai umblu?

—  Pînă una alta, zise atunci o voce de la spatele ei, te voi ajuta eu.

Dacă ar fi fost numai vocea, Şchioapa ar fi putut-o lua poate la fugă, dar vocea avea două braţe straşnice, două mîini vînjoase care au şi făcut-o ostatecă. Mîinile şi vocea aparţineau unei doamne cam înaintată în vîrstă, înaltă de aproape doi metri, uscăţivă şi se­veră ...

—  Mătuşa Pannocchia!

—  Da, chiar eu, şopti bătrîna doamnă; iar mătăluţă vei veni acum cu mine. O să te învăţ eu să mai furi cina pisicilor mele şi să mai mîzgăleşti cu cretă pe ziduri.

Şchioapa se lăsă dusă, fără împotrivire, sub man­taua mătuşii Pannocchia, supusă, îndeosebi şi pentru că în poarta palatului îşi făcuseră, tocmai atunci, apa­riţia cîţiva jandarmi.

„Ce noroc că mătuşa Pannocchia a sosit ea mai întîi, gîndi Şchioapa; tot e mai bine în mîinile ei decît în ghearele lui Giacomone..."

Cap5